miercuri, 21 februarie 2018

Odă

Oh, Venus copila florilor, coboară-ți privirea înspre mine și lasă-mă să gust din cupa cu  ambrozie, ca chipul să-mi fie pânza goală a poemelor tale.



 Lasă-mă să te cuprind cu privirea - încă o dată - să mă desfăt în îmbrățișarea ta, unde beatitudinea nu-și are opusul. În pieptul tău să-mi găsesc refugiul în fața furtunii ce își urlă amenințările în tonuri de fulgere și haos iridiscent.



 Nu mă lăsa să pribegesc, așa cum prea bine știu, să fiu cea cu întrebările eterne fără de răspuns, omul ce bate la porțile elizeene până în momentul ultim al dezintegrării.

 Fii farul ce mă aduce către țărm, opreliștea valurilor ce mi-au străpuns pielea, oasele și rostul.



 Amintește-ți numele meu și redă-mi-l; nu-mi permite să rătăcesc pe urmele copilului ce am fost odată, căci știu că tot ceea ce ființează, își va găsi sfârșitul...

 Nu, nu mă lăsa uitării surde, vântului ce răzbate până-n toate cotloanele și camerele trupului meu și mai spune-mi încă o dată povestea genezei.



 Îmi aplec fruntea-  oare mă auzi?!