Odă

Oh, Venus copila florilor, coboară-ți privirea înspre mine și lasă-mă să gust din cupa cu  ambrozie, ca chipul să-mi fie pânza goală a poemelor tale.



 Lasă-mă să te cuprind cu privirea - încă o dată - să mă desfăt în îmbrățișarea ta, unde beatitudinea nu-și are opusul. În pieptul tău să-mi găsesc refugiul în fața furtunii ce își urlă amenințările în tonuri de fulgere și haos iridiscent.



 Nu mă lăsa să pribegesc, așa cum prea bine știu, să fiu cea cu întrebările eterne fără de răspuns, omul ce bate la porțile elizeene până în momentul ultim al dezintegrării.

 Fii farul ce mă aduce către țărm, opreliștea valurilor ce mi-au străpuns pielea, oasele și rostul.



 Amintește-ți numele meu și redă-mi-l; nu-mi permite să rătăcesc pe urmele copilului ce am fost odată, căci știu că tot ceea ce ființează, își va găsi sfârșitul...

 Nu, nu mă lăsa uitării surde, vântului ce răzbate până-n toate cotloanele și camerele trupului meu și mai spune-mi încă o dată povestea genezei.



 Îmi aplec fruntea-  oare mă auzi?!

Walk the world

 Un astru solitar, pierdut printre rămășițele exploziei infinite de materie.
 
  ...
 
 Nu te pierde în întunericul din care ai venit - îmi spuneai adesea, în timp ce mă priveai cu ochii închiși. Îți simt respirația, atunci când te trezești și neliniștit, mă atingi, ca și cum ai încerca să te convingi că încă sunt.

 Mă întorc către tine, merg greoi și revin din visul în care m-am adâncit. Am rătăcit într-o casă cu multe camere și spații fără de sfârșit și nu sunt sigură ce eram. Știu doar că apusul îmi încălzea chipul, iar mâinile îmi tremurau de fericire...sau poate...
 
 
 Îmi înghit cuvintele și mă opresc. Este doar un moment, îmi zic, din care nimic nu va mai rămâne. Peste noi va cădea uitarea și praful cel stelar, vom fi îngropați în neștirea dureroasă, iar în locul nostru  va rămâne spațiul negru al dezgolirii de sine.
 
 
 Te dezbrac încet de amăgire precum oceanul ce își arată malurile nisipoase; te aperi de frig, de lipsa sunetului și de vid cu o iluzie. Îmi atingi cu unde ce vibrează vârfurile degetelor și-mi acoperi ochii cu stele arzătoare.
 
 Oprește-te și dormi, pășește pe pământ!

Încă o dată

- Îți mai amintești, îmi spunea cu ochii închiși, cum vântul rece adia înăuntrul ...
tău?
- Precum un cuvânt înghețat în timp, oprit la jumătate, de care se desprind toate înțelesurile ?
Un sâmbure de vișină coaptă rămas în gât?

Mă uit spre tine și îți simt privirea urcându-mi către obraz, parcă neștiind despre ce-ți vorbesc. Amintește-ți, te rog, senzația de gol și sunetul din tâmple de fiecare dată când îți trasai chipul în cărbune.

Stranie imagine... dar buzele-mi nu se mișcă. Oare următorul pas spre uitare va fi chiar actul în sine de a transpune în cuvânt un impuls nervos?
Mă tem că noaptea nu se va mai așeza peste pleopele mele și că odată cu fiecare chemare, voi rămâne mai aproape de tine, de suflarea ta întretăiată și de toate spațiile din care mintea-mi nu are scăpare.

- Nu te înfricoșa de ziua infinită, de lumina crudă, arzătoare ce răpește orice urmă de ascundere. Din negare îți voi crea o umbră pe care să o porți precum o cunună cu văl până la glezne.

- Amurgul în ochi, lumina diafană pe piele, sângeriul în piept.

- Trezește -te! E timpul să-ți reașezi spatele și să pășești înspre tine, încă  o dată, încă puțin...

7 ani... 7 ani de când tot rătăcea pe străzile unui oraș necunoscut, un oraș căruia niciodată nu îi aparținuse. Era imens, oriunde îți intoarceai privirea, giganții de piatră gri nu se mai sfârșeau, ci continuau să se lungească până la punctul în care pur și simplu dispăreau înecați în norii de fum și de ceață lăptoasă. 
Peste tot erau doar oameni, figuri subțiri, îmbrăcate sobru, ochi întredeschiși și un zumzet de gânduri și cuvinte aruncate la fiecare pas. Ridicase privirea și totul apărea precum o paradă de emoții lipite de întâmplări insignifiante zilnice și istorii de viață ce nu fuseseră niciodată date mai departe. Se auzeau doar claxoane și fragmente de voci înăbușite de zgomotul metalic mereu prezent al tuturor schelelor și macaralelor ce se întindeau cu frenezie către cer.

Nu o mai suprindea nimic acum. În toți acești ani de când ajunsese aici, învățase că nimic nu mai este nou în încercarea omului de a-și ridica trupul către înalturi, iar dacă pentru asta era nevoie de zeci de etaje, tone de ciment  sufocante și piloni de metal rece, care aveau să fure din metrii de orizont vizibil, atunci acesta era un sacrificiu neînsemnat. Nevoia de se simți în centrul existenței și a decursului vieții pe pământ, era cea care dicta nașterea fiecărui skyscraper. 

Se oprise în fața semaforului. Roșu. Gustul de fier pe limbă. Mâinile transpirate. Senzația de frig. Lipsa gândurilor. Limpezimea privirii. Conștiința/trezirea de care toți fugeau precum câinii bătuți și alungați, ea o avea în sfârșit înăuntrul ei și o putea conține fără ca trupul să-i mai tremure. A avea ochii deschiși nu mai însemna fuga neobosită din fața fierului greu sufocant  ce îi cuprindea pe toți și încercarea stupidă de a se reîntoarce la un spațiu-timp mai simplu, ci însemna oprirea din tot ceea ce era neacceptarea și lipsa privirii către viitor.  

Adie vântul și ea se întreabă când va fi din nou timpul pentru a-și schimba încă o dată corpul. Își duse mâna către umărul drept și începuse să-și atingă încet fiecare centimentru de piele. La început cu grijă, apoi din ce în ce mai apăsat. O îngrijora uneori această dezlegare a minții de gândurile persistente și acea concentrare liniară, precisă care nu-i mai acorda răgaz să se abată de la ceeea ce era important. 

Își deschise gura și începu să cânte, nimic nu părea mai uman decât cântecul, poate în afară de râs. Așa că râse. 

Solace

Putem vorbi de amurg şi de cum se aşează praful la înserat pe umerii tăi de piatră, atunci când stăm în grădină, ţinându-ne de mână, cu ochii aţintiţi înspre vest; ori putem să încercăm a ghici cuvântul pe care ne-am forţat atât de mult să-l uităm. Mi-e tot una.

Mă odihnesc în depărtare, undeva în spatele tău, uitându-mă înspre corpul acesta masiv ce se întinde în faţa mea, de-a lungul liniei orizontului. Te privesc, ochii mei se umplu de imaginea ta- şi când soarele apune, tu îmi ascunzi fiece rază de lumină iar grădina mi se întunecă- pot închide ochii acum.

Respir în valuri; de pe limbă mi se rostogolesc cuvintele ce-ţi vor umple corpul de spini şi muşchi umezi şi flori sângerii. Te îmbrăţişez o dată la trei clipiri de gene iar mâinile ţi le sărut cu fiecare înghiţitură de ceai fierbinte. În zadar! De când te-am adus, odată cu zilele reci, cu vântul dezlănțuit ce-mi umplea casa de sunete prelungi, tu ai rămas la fel de îngheţat în timpul tău ce nu mai trece.

Mă ridic, îţi mai ating încă o dată nervurile violacee ale pietrei din care trupul îţi este tăiat şi îmi întorc chipul dinspre tine.

Mă voi întoarce la zenit, să-mi lipesc obrajii de piatra ta caldă.

Axa

Sus, e cerul.
-
Jos în mine,
unde-i seninul?

În mâini mi se frământă
două guri neastâmpărate.
Iată, plumbul din coaste-
Ce greu m-apasă timpul!

Departe mi-e seninul,
în mine doar pământul.

Șoapte din adânc

     


 "Șhhh, liniște!", îmi zise, ducându-și grăbită mâna la gură, ca și cum și-ar fi regretat singurul cuvânt pe care îndrăznise să mi-l arunce; și degetele-i se lungeau, împletindu-se precum un cuib lemnos, neatent construit. Ce ființă stranie, îmi ziceam, privind fascinat cum chipul i se ascundea din ce în ce mai mult sub propriile-i mâini. Ochii copilei mele de un cenușiu crud acum se închideau violent și pleoapele ei dragi nu-și mai arătau candoarea cărnii moi, ivorie, ce-mi încânta simțurile cu fiecare ciclu solar trăit împreună. În locul în care linia buzelor ei se înălța, chiar sub obrazul atât de rotund, acum se căsca un hău negru, adânc în care nu, nu îndrăzneam să privesc.

După draperiile groase, roșii, vântul încremenise. Apăsător, greoi, soarele își izbea oblic razele în sticla tot mai opacă, tot mai aburindă a camerei în care iubita mea avea să-și verse ultimele suflări.
În fața mea, era ea, cea ce-și țesea voalul negru din zâmbete sparte, priviri piezișe, tragedii ridicole, culese toate din lungile ei plimbări, când cu capul aplecat meditativ, își târâia picioarele masive pe marginea unui țârm albastru, desenând în pietre cercuri. Ea, copila mea oglindă, în care omul își scria povești ce întrezăreau devenirea unei picături de rouă în furtună furibundă, urlată în tonuri de fulgere iridiscente.

Cea cu multe chipuri, , imaginea mea arhaică a unui eu revărsat în cupa plină a întregirii. Leagănul neliniștirii mele-

Copila mea zănatică se prăbușise într-un nor nisipos, auriu,  ce o îmbrăca și mi-o ascundea privirii. De sub rochie, ți-ai ridicat brațul sculptural, delicat și ți-ai înfipt degetele în pieptul meu, între coastele superioare, sfâșiind pielea și mușchii, apucând oasele fragile, într-o încercare dureroasă de a amâna momentul ultim.
Mi-ai deschis coastele și valurile oceanului meu te-au izbit rece peste față, trezindu-te din cântecul tău nebun, a cărui ritmuri te îndemnau să mă pătrunzi și să mă umpli cu respirația ta.

Eu, cel ce te poartă, ducându-ți visele strânse într-un mănunchi de flori nemuritoare înspre un orizont necuprins- mi-am înclinat trupul și m-am întins pe pământul nisipos al ființei tale. Am închis ochii și am ascultat-  "Șhhh, liniște..."

Re-geneză

Înțeleg. Toate cuvintele ce până acum m-au umplut și mi-au cerut cu violență să le arunc în nopți lipsite de somn și de alinare, au fost adresate unui Eu- mai întreg, mai puternic, ce-mi zdrobea mâinile și mi le ascundea în adâncimile deșertului de negură. Mâinile mi-au fost întotdeauna zglobii, independente de orice forță gravitațională sau control pe care-l puteam exercita asupra lor. Ele au fost cele care mi-au îndeplinit ordinele și au zgâriat, au sfâșiat și au săpat tranșee și cratere în carnea roșie, meteorită de fiecare dată când, cu capul aplecat în spirale, îmi spuneam că nu mai vreau să mă ridic de pe aceste cercuri saturniene, din acest vid înghețat, lipsit de orice constrângere sau legitate a timpului.

Apoi, când am început să-ți scriu, tensiunea pe care o tot adunasem până atunci în oase, am vărsat-o cu disperare în degete iar ele s-au mișcat spasmodic, vorbindu-ți în locul gurii ce nu se mai deschidea, despre toate nopțile de frig și vânt urlător în care eu cântam în ani lumină solitudinea unei galaxii pe bolta unei sfere celeste.

Cu fiecare scrisoare trimisă în toți acești ani, eu îmi mai îmbrăcam încă un val și încă unul și încă 9, până când pielea fremătândă s-a revărsat fragil în oceanul întins al trupului tău, mereu mai albastru, mereu ultramarin. Mi-am ridicat fruntea din pieptul tău masiv și  am știut că toate cuvintele mele scrise pentru un "drag" fără de trup ori chip, le-ai prins tu, cu mâinile tale lungi și fragile, de pe cozile unduitoare ale novelor ce-ți gâdilau picioarele cu palme deschise.

Din văzduh, ți-ai coborât privirea înspre mine și mi-ai povestit în nori grei de ploaie despre îngeri și fluturi, despre culori plutitoare ce-ți desenează în vis, dorul pe pleoape și buze și coaste desperecheate. Îngropată în nisipul redesenat la fiecare lună argintie, curioasă, ți-am văzut trupul spectral precum o himeră a dăruirii nesfârșite, ce mi se întindea în iriși și în chihlimbarul gurii mele infinite. Ne-am întins mâinile de-a lungul unui cântec cosmic din lumea de dinaintea Cuvântului iar acum dansăm îmbrățișați, împletiți în vârful înalt al unei stele sidefate, diafane, privind gingaș cu ochii închiși cum Universul, jucăuș, crește și se extinde înăuntru- în noi- în Eu.

Cu gust de vișine

Dragă copilă,

        Iartă-mi nesocotința de a-ți mai căuta numele în această carte mucegăită de timp și de întuneric umed.
Te-am regăsit, cred, undeva printre primele pagini. Numele tău... da, era scris cu litere răzlețe; când mici și adunate, când mari și tremurânde. Erai tu, înfiptă acolo- TU- într-un cuvânt neîncăpător pentru cât de mari îți sunt ochii. Privirea ta, atunci când te căutai, tristă, pierdută de-a lungul orizontului, lăsându-ți mâinile cu o mișcare ușoară peste umerii mei și respirând sacadat, ca și cum în toate aceste ore, ai fi cutreierat pământul în brațele mele. Erai în mine, atât de aproape; însă mereu, cumva, tot mai departe.

Recunosc, m-am temut întotdeauna de tine. Chiar și acum, după toți acești ani irosiți, am simțit fiori reci pe spate, încercând să mă întâlnesc cu chipul tău, aici, în cartea mea zdrobită, în care tot rătăcesc prea mulți oameni, frunze uscate, ghinde culese din parc drept amintire, creioane tocite, batiste plânse și... îmbrățișări goale.

Știu ce îmi vei răspunde. Mă aștept să arunci în mine cu reproșurile tale tăioase. Mă cutremur, căci au apus, copilă, zilele în care îți aruncai trupul fragil în mine și mă umpleai pe dinăuntru cu lumina ta caldă, orbitoare.

Mi-ai dat voie să te învăț și să recit poezia pielii tale, mi-ai arătat cum să mă joc cu vârtejul haotic ce zăcea în tine, acel hău lipsit de început, ce ne-a legănat până la adormire, până la granița cu visul și imaginea născută în chihlimbarul fără de moarte al pieptului tău. Am pășit amândoi, pe iarba udă și ne-am pictat soarele pe obraz: eu răsăritul, tu asfințitul... și tot nu mi-a fost de ajuns. Am gustat fără de saț din lacrimile tale sărate și mi-am ținut mâinile căuș până s-au umplut cu sângele tău- roșu, vișină putredă. Am mușcat din tine, sperând cu disperare că astfel îmi vei aparține o eternitate.

Am înghițit, în fiecare zi, din ce în ce mai mult până când am orbit.
Îmi amintesc. Am numărat 3 cântece și 3 zile. În lipsa văzului, începusem să simt trecerea timpului doar cântând; și am cântat.

Apoi, știm amândoi ce s-a întâmplat când m-am trezit după acele 3 zile ingrate.

De atunci, draga mea copilă, senină, zâmbitoare- te caut prin colțurile acestui trup al meu și te adun:  rămășițe, oase, câteva fire de păr și dacă am noroc, poate găsesc chiar și un gând uitat.

Zâmbesc, întrebându-mă acum ce mai înseamnă odihna.


Același,
al tău- întotdeauna.

Între granițe

Lasă-mă să plec, mă dor mâinile și umerii îmi zvâcnesc iar capul nu mi-l mai pot ține drept. 

Îmi înclin privirea, poate camera asta neîncăpătoare se va îndura de mine și nu-și va mai sprijini pereții de pieptul meu. Lângă picior, se așează în fiecare seară, delăsător, scaunul aspru și greu, încât dimineața îmi ating cântând-râzând petele mov, iar apoi după certuri aprige, rostesc în tăcere o rugăminte: "Rogu-te, pernă, nu-mi mai mânca visele!"

Nu am nici o fărâmă de reacție, știu că noaptea nu mai visez și nici nu mai alerg în somn, printre așternuturi, schimbându-mi poziția trupului după direcția ochiului ce rămâne deschis. Nu mă mai trezesc cu nici un cuvânt rămas pe buze și nici măcar cu o imagine aurie ce mă înțeapă și-mi străpunge pielea, curgând în râuri de cerneală... deja uscată.

E ceață și e frig.

- și întuneric.

Lasă-mă să mă pierd, mi-e dor, oare înțelegi?

Reîntâlnire

... "am dori să vedem prăbușirea lumii numai fiindcă noi nu am putut să ne ridicăm". Seneca- cel ce a păcălit moartea prin trei încercări. Și-a tăiat venele, a luat otravă, s-a îmbăiat în apă caldă pentru a-i da voie corpului să se golească de sânge- dar a murit sufocat de aburi. Botezul prin moarte.

Știu, nu m-am ridicat niciodată îndeajuns de mult, încât să pot cuprinde cu vederea, de la o extremă spre cealaltă, întregul orizont al acestui moment prins în piatra dură a durerii. Nu am îndrăznit să respir, ci m-am înecat la fiecare gură de aer și apoi am uitat să mai vorbesc. Cuvântul rămânea prins; un cuvânt greu, apăsător, haotic, ce parcă nu se mai termina. În mine, tot ceea ce rămăsese din zilele cu apus solitar, se frământa și sfâșia pe rând mușchi și oase. Un trup ce începea să întregească orice frântură de mine, pierdută de-a lungul timpului în toții oamenii pe care i-am iubit și cărora le-am oferit, naivă, o atingere. Am pierdut oameni și odată cu ei, am rămas fără de mine. 

Mi-e frică, îmi ziceam în tăcere, uitându-mă cu cruzime la acel chip străin ce nu mai purta în el, nimic din ceea ce știam a fi al meu. Priveam, amorțită, cum conturul corpului devenea din ce în ce mai difuz și totul se amesteca. Acel corp ce se îndoia precum într-o oglindă de circ ce deformează realitatea- un obiect amorf. Nu am simțit nimic când mâinile mi s-au încrucișat în jurul trunchiului, ca și cum ar fi vrut să se lungească după cel ce încă îmi șoptea în spate și nici când între coaste a apărut vârtejul de gânduri aruncate sporadic, de povești neîmplinite, de săruturi rămase fără buze de care să se atingă, de îmbrățișări goale.

Încă mă doare absența ta, chiar dacă vârtejul s-a mai domolit și marea a început iar, firavă, să-și ridice valurile în mine. Aștept dimineața și cred că în curând voi învăța să vorbesc .

Îmi ești senin și drag, îți voi spune.

* Botezul prin viață. 

Încă

Sunt 99 de zile de când te aud cum respiri- adânc, zgomotos, ca și cum ai vrea să-mi zici "Sunt aici, nu mai am unde să plec." Te întinzi lângă mine dimineața și-mi mângâi umerii, șoptindu-mi la urechea dreaptă cât de mult îți place să-ți plimbi degetele pe claviculă, căci "uite, cum străpunge prin piele, neștiutoare" iar apoi mă întrebi, jucându-te încă o dată cu mâna prin păr " dar, acolo înăuntru, între coaste, câte zâmbete ții captive?"

Oftez, poate și suspin uneori. Întotdeauna ai avut puterea de a mă pune față-n față cu mine și cu tot ceea ce nu vreau să mai știu. Te țin prins în mine, într-o permanentă emoție nebună și lipsită de orice temei sau frântură de realitate. Am avut grijă să-ți fac loc și să te așez pe cel mai înalt piedestal și încă-mi ești cea mai înalțătoare amintire. Ai devenit atât de viu în mine, încât cu siguranță dacă te-aș ține în mâini și ți-aș da suflare, ai putea să devii un tu, separat de mine, ba chiar poate un el oarecare.

Mă tem- în absența ta sunt goală și uit. Ești tot ceea ce mai știu despre a iubi și a fi atins. Dar și tu devii din ce în ce mai șters, nu mai țin minte conturul chipului tău și nici cum îți zâmbesc ochii atunci când încerci să-i faci pe alții să râdă. Nu te mai știu - dacă te-am știut vreodată.

Îmi pare rău că te-am alungat și am vrut disperată să te uit. Acum, am rămas și fără acel moment, infim, în care eu ți-am fost alături, căci tu cumva, ai rămas lângă mine în tot acest timp.

Mi-e dor să te cuprind în brațe.
Regret și încerc să-mi aduc aminte.

Fin

Știu. Am promis de zeci de ori până acum că voi așeza frumos și cu nonșalanță un punct la toată această etapă de ne-indiferență. Dar amintește-ți, te rog, cum e să fii un visător al iubirii împărtășite și crede-mă că încerc; ba chiar am început să exersez în fiecare dimineață, cu oglinda martor, o privire absentă însoțită de o voce ceva mai lipsită de inflexiuni.
Sper... mă încred că de această dată, drumul invers dinspre un chip rece către un spirit și mai rece va funcționa. Ce mai pot face, când tot ce mi-a mai rămas este doar o imagine reflectată în apele tulburi ale unei amintiri întrețesută covienabil cu roșu pasional și arămiu nostalgic?

Da, am avut nevoie de o noapte întreagă de zvârcoliri, de o durere apăsătoare în piept și de sentimentul că poate, după aceste câteva ore, nu voi mai mirosi a viață; ci doar a uitare și a sfărșit. Atunci, mi-a apărut întrebarea, dură și lipsită de putința de a o mai adormi - și răspunsul a fost dat:  "Sunt pregătită să renunț!", mi-am zis. Iar azi, mi-am pus la îndoială această imagine ascunsă, negată, dezvăluită, acceptată și renegată din nou. Tot ce-a mai rămas din această poveste idilică de la marginea unui verde în asfințit e doar aceeași prezență stabilă, constantă.
Am rămas eu.

Noapte bună, dragule, căci e ultima-

De nerostit

întru atingerea celor lipsiţi de răsărit
întru înălţarea celor ce nu pot fi alungaţi
întru iubirea celor ce nu îndrăznesc a şti
întru rostirea tuturor celor ce se pierd între -

rânduri.


Sunt pregătită de exorcizare. M-a trezit durerea surdă din piept, ce mi-a cântat în oase o noapte întreagă. Am rămas fără curajul de a mai putea arunca în aer un cuvânt; nu am putut să strig: "Ţine-mă de mână când voi cădea şi nu pleca!"
Am plâns, în spasmele unui trup ce parcă se rupea pe dinăuntru.

Dar până şi aceasta îşi are un sfărşit-
o aşteptare şi un sfărşit.

În urmă, rămân eu, aceeaşi,
ce se schimbă cu fiecare respiraţie.

Dă-mi uitarea, căci eu ţi-am dat eternitatea
în amintire şi în cuvânt scris.

În zare

De dimineaţă, îmi tot bate la uşă, firav,  tăcerea.

A plouat o noapte întreagă iar eu mi-am întins obrajii şi am muşcat un creion. Am vrut să-mi aşez pe faţă un zâmbet naiv, crezând că dacă zâmbesc, pot să mă bucur precum un copil de sunetele rotunde ale ploii la atingerea suprafaţei dure, pietroase a acoperişului.

- Trop - trop  -rop - tot-  nu s-a mai oprit şi nici eu nu am încetat de a-mi mai arunca cuvintele în zare. Am vorbit lacom, până la epuizare. Mi-am imaginat că în singurătatea ei, ploaia doreşte însoţire; cred că am şi cântat câteva versuri de Baudelaire:

"Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gând chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De săruturi şi aprigă uitare."

- Vezi tu, copile, orice om întreg îşi are rezervată în calendar ziua în care el va sta la o vorbă şi o ceaşcă de ceai cu demonii ce îşi găsesc acoperiş în măruntaile cele mai adânci ale acestei mâini de praf şi ceva energie, pe nume om. De ce te temi?
- Nu mă tem! Tu nu vezi că Eu zâmbesc?
- E drept, chipul tău e frumos atunci când eşti senin. De ochi, mi-e teamă că sunt trişti... şi de răsuflarea, ce cred că nu ţi-ai auzit-o până acum, ce ţipăt prelung susură.
- Simt o apăsare în piept şi mă tem că nu voi mai putea vorbi, o secundă sau poate chiar mai mult.
- E de ajuns tăcerea. Te pot învăţa acum, să plângi. Nu-ţi fie frică, trebuie doar să închizii ochii către tine. Priveşte, acolo, în întuneric!


Mă simţi acum?

Înăuntrul unui cerc

Am plecat. 

În urma mea las doar această umbră infidelă, absurdă a tot ceea ce ți-am povestit despre mine. Recunosc că am mințit; cu fiecare an ce trecea, mi-am învățat cu încăpățânare toate formulele care încep cu "eu sunt" și continuă ridicol cu cuvinte ce au pretenția de a-ți oferi o imagine reală despre mine. Le-am repetat de atâtea ori în încercarea de a-ți ușura drumul în a mă cunoaște, cu credința că aceste cuvinte ar putea să te convingă că alături de mine, vei fi ferit de această efemeritate nemiloasă. Am crezut că-mi poți înghiți scamatoria ieftină de magician desăvârșit și că poate, măcar pentru o clipă, vei trăi în iluzia mea în care timpul a înghețat. Dar acum, simt că eu eram ceea ce se temea de timp și că în această lume fantasmatică nu mai e loc și de un altul.

Accept că sunt lipsită de orice dorință de a-mi mai rescrie această existență fadă, în care eu nu-mi pot regăsi farmecul și magia propriei lumi interioare. Nu este necesar să mă reîntorc către mine, căci niciodată nu am reușit să ies în afara acestui spațiu vast... fără de sfârșit. 

Am luptat îndeajuns și acum parcă văd mai clar. Suntem ființe separate și fiecare își continuă drumul în propria lui iluzie. Am încetat să mai pretind că iluzia mea ar fi mai demnă decât a unui oarecare tu. 

Nimic nu se preschimbă, ci totul rămâne. 

Nu voi mai deschide nici o ușă și nici nu o să te mai îndemn să vii.

Nu te mai teme, căci se așează liniștea după asfințit.

Frântură din vis

-Eu sunt!- îi zicea cu o urmă de disperare în glas, atunci când noaptea îi așeza iarăși vălul greu peste chip. Privește-mă acum și înțelege că timpul aici nu mai curge și nici moartea nu-și mai cere drepturile. Ea începu să tremure odată cu aerul ce îi umplea trupul de oboseală și cu o ultimă sforțare, îi întinse mâna; lui, cel ce nu demult, își întoarse fața de la noapte.
El tot nu răspundea.
- M-am născut într-o zi de primăvară și de atunci nu a încetat să plouă. Am rătăcit și nici în acest loc înghețat, îți mărturisesc că nu mă regăsesc, încă. Buzele tale nu au aflat cuvântul ce trebuie să-l rostești, dar nu mă tem, căci în absența oricărei urme de timp, eu te aștept. După ce îi vorbi astfel, Eva se aplecase înspre pământ și-și lipi fruntea de iarba udă, rostindu-și încet rugăciunea.
În el se născu liniștea și de această dată se opri din a mai fugi din calea întunericului.

"În zâmbetul tău se odihnește
grația, o poezie a dezmierdării
ce preface cuvântul în vis tomnatic.

Eu sunt întunericul, iar tu ești lumina."

... și vântul îi purta cuvintele.

Din noapte

Am dormit şi încă dorm, adâncindu-mi trupul într-un somn crunt, nemilos din braţele căruia mă desprind cu greu. Mă trezesc dureros, cu impresia unei atingeri mlăştinoase ce încă îmi  rămâne pe piele. Cu fiecare fragment de vis ce se şterge din amintire, privesc cum totul se dezintegrează iar această realitate palpabilă se împrăştie în zeci de fragmente, ce zboară în cădere lină pe lângă mine. Privesc de la fereastră-

E doar o imagine, îmi zic şi mă îmbrăţişez, ţinându-mi mâinile împreunate. Tot ce am creat până acum, a fost inspirat din izvorul viu al durerii şi al plânsetului cadenţat. Oamenii au venit şi au privit înăuntru doar pentru o clipă, poate prea scurtă, apoi şi-au continuat drumul. Iar eu am rămas aceeaşi Larisa- o îmbrăţişare apăsată, o pânză roşie care să te îmbrace, un petec de pământ fertil, o atingere caldă ce te conţine, un şuvoi de apă tulbure, un copac înmugurit, o amiază înăbuşitoare, un vas al energiei infinite, lipsite de timp ori spaţiu.

- Au venit şi au plecat.

- Dar eu am rezidit podurile dărâmate şi am reaflat cărările acoperite, eu am vrut să rămân.

- Sunt naivă şi neştiutoare. Cu fiecare plecare, mi-am scris o poveste a absurdităţii acestui cuvânt ciudat: Timpul. 

- ... şi totuşi, azi, când mi-am vizitat morţii, în faţa mea s-a aşezat cu aroganţă din nou efemeritatea şi cred că am greşit, luându-mă la harţă cu ea, dar în adâncul acestui trup, undeva mai sus de osul pieptului, mie îmi apare impregnată veşnicia. Poate sunt încă prea copil, dar pământul în care îmi înfig cu nesaţ picioarele, mie îmi spune altceva. 

- Dragule, ţie ce îţi cântă vântul atunci când te prinde de la mijloc şi te îmbie în legănare?

Mă întorc către tine şi îmi descopăr chipul, îmi dau cununa de vise jos de pe frunte. Sunt goală şi îmi ating chipul ca şi cum nu ar fi mâna mea cea ce se plimbă de-a lungul obrazului. Nu recunosc această piele şi nici mâna ce descoperă prin mângâiere. Încep să bat şi parcă sună lemnos. Întind corzile şi cânt sacadat,  încă 

învăţ.

Iartă-mă, căci nu ştiu ce fac. Dansez nebună, singură, încă înainte de a mă naşte.

Cerneală

Simt în fiecare zi cum tavanul mi se apropie de chip iar patul se strânge sub mine din toate încheieturile, ca și cum ar încerca să-mi arate că nici azi nu trebuie să mă ridic în picioare.

În stare de amorțire, timpul trece pe lângă mine iar eu sunt într-un vis ce nu se mai termină. Mă așez în fața oglinzii-  văd cum deja a început să mi se vadă scris pe obrazul stâng mult prea clar cuvântul .așteptare. , litere răzlețe ce se continuă în .desfătare., acoperindu-mi oasele pieptului și coborând de-a lungul torsului, .nemilos.. Îmi deschid brațele și povestea începe să se scrie. Frenetic, pe mâna stânga începe să se întindă .frica. , iar imediat lângă ea pielea mi se pătează cu .neliniște. Îmi aud pulsul în urechea dreaptă, de unde spre gât în pas săltat se arată .lumina. ce-și dansează infinit răzbunarea cu .negura., scrisă pe umărul stâng. Îmi întorc capul pe furiș și surprind prin razele ce scapără de după perdelele grele, roșii, cum pe linia dreaptă a spatelui se unduiește .omul. ce-și arcuiește trupul întru .iubire. și .dăruire..

... și nu mă sperii, căci fiecare cuvânt e pecetea unei trăiri ce-mi conturează un Eu de prea mult timp uitat.

De-a lungul coastelor, marea freamată iar valurile se zdrobesc în .visare. și .nostalgie. și desenează  .veșnicia. și .infinitatea. energiei cu care formele din nisipul ud sunt (re)create cu fiecare val. În .avânt. mă arunc către pântece și-mi scriu .nașterea. înspre curbarea coapselor. Mă ridic și ating cu picioarele pământul unui asfințit și mă colorez în .vișiniu. apăsător, sufocant iar aerul vibrează în surdină, cuprinzând în .vânt. muzica soarelui ce nu se mai arată.

A venit noaptea, îmi ridic chipul către cer și îmi simt privirea cuprinsă în .albastru.. Țip, apoi râd și îmi închei .tăcerea. scrisă în linia buzelor cu un .zâmbet. fragil, de copil naiv.

Povestea se scrie în încântarea singurătății.
Căci, din mister se naște cunoașterea.
Acum... poate e timpul să te arăți-

Scrisoare către vânt

Dragule,

Iartă-mi neliniștea ce-mi macină cuvintele. Mă tem că am ajuns în punctul în care nici eu nu mai înțeleg nimic. E târziu, și așa cum fac de fiecare dată, îți scriu când asupra mea simt tot acest nor greu, când aerul devine sufocant iar eu încetez din a mai respira de frică că aceste rânduri nu-mi vor alina durerea.

Aud  încet și sacadat corzile violoncelului iar muzica începe să tremure sub mine. M-am pierdut, dansând pe un ritm zdrobitor ce nu-mi aparține. Îți tot repet, că de prea mult timp îmi înghit cuvintele, căci nu am cui să i le dăruiesc, iar acum simt cum mă preschimb într-o oglindă goală, crăpată ce nu mai poate decât reflecta imagini distorsionate și oameni strâmbi. Acum, până și oglinda a devenit strâmbă. 

Nu pot să-ți ofer un alt eu și nici nu-mi pot șterge trecutul, căci asta ar însemna moartea mea. Când sensul întârzie să apară, atunci omul firav își construiește un țel din a-și relua la nesfârșit viața și de a încerca să lipească toate acele fragmente dispersate, ce-i dau sentimentul unei continuități în timp. Mi-ar fi plăcut să fi fost un aventurier al spațiului nelimitat din afara mea, în schimb am devenit un căutător al propriului meu eu. Ca și cum m-aș fi abătut de la drum și aș fi rătăcit toți acești ani în negură, acum îmi caut farul călăuzitor ce mă va ghida către lumină și lume. Căci, rătăcirea mea e în afara lumii, a spațiului și a timpului. Mă caut pe mine, cea de acum vreo două decenii, îmi caut copilul. Nu cred că înțelegi și cred că deja te-am pierdut între toate aceste idei zănatice. Dar simt că acest copil speriat mă așteaptă printre hățișurile întortocheate ale trupului meu; uneori îi aud chemarea și de prea multe ori, mai mult decât sunt capabilă să suport, îi aud plânsetul. În acele momente, mă prăbușesc în durerea și neputința de a-l găsi și de a-l alina. Vezi tu, toată energia mea este consumată în această misiune mesianică, pentru a crește împreună cu el.

Acest trup, acest eu construit pe dărâmături nu necesită îndoilei și nici întrebări. Nu voi mai da nici o explicație pentru a înțelege de ce și de ce nu altfel. Nu mi-ai locuit trupul și nici nu ai trăit lângă mine toți acești 24 de ani, ca să ai putința de a-mi critica alegerile. Nu am înțeles niciodată de unde omul are puterea de a-și considera viața ca fiind cea mai bună și demnă de urmat. Poate din tot acest periplu al căutării de sine, am devenit eu ceva mai puțin tolerantă și prefer să văd oamenii de lângă mine fiind așa cum sunt- liberi.
Cred că, în definitiv, suntem diferiți iar această stare e atât de frumoasă, încât nu îndrăznesc să o prefac în iluzia de a-mi aduna lângă mine oameni care să-mi fie copii fidele.

...dar mă opresc, căci aflu că scrisoarea mea nu are destinatar și că dragul meu e doar un personaj din povestea ce am început să o scriu obsesiv, ca și cum aș putea să-i compensez absența.

E târziu și iar mi-am uitat somnul la ușa veșnic deschisă. Pășesc cu teamă în viață, renunț la teamă și mă avânt. Cad... și iar îmi deschid ochii către nimicnicie.
-Nu e nimeni-

Aceeași,
     Larisa sau Eva- totuna.