miercuri, 18 septembrie 2013

Fin

Știu. Am promis de zeci de ori până acum că voi așeza frumos și cu nonșalanță un punct la toată această etapă de ne-indiferență. Dar amintește-ți, te rog, cum e să fii un visător al iubirii împărtășite și crede-mă că încerc; ba chiar am început să exersez în fiecare dimineață, cu oglinda martor, o privire absentă însoțită de o voce ceva mai lipsită de inflexiuni.
Sper... mă încred că de această dată, drumul invers dinspre un chip rece către un spirit și mai rece va funcționa. Ce mai pot face, când tot ce mi-a mai rămas este doar o imagine reflectată în apele tulburi ale unei amintiri întrețesută covienabil cu roșu pasional și arămiu nostalgic?

Da, am avut nevoie de o noapte întreagă de zvârcoliri, de o durere apăsătoare în piept și de sentimentul că poate, după aceste câteva ore, nu voi mai mirosi a viață; ci doar a uitare și a sfărșit. Atunci, mi-a apărut întrebarea, dură și lipsită de putința de a o mai adormi - și răspunsul a fost dat:  "Sunt pregătită să renunț!", mi-am zis. Iar azi, mi-am pus la îndoială această imagine ascunsă, negată, dezvăluită, acceptată și renegată din nou. Tot ce-a mai rămas din această poveste idilică de la marginea unui verde în asfințit e doar aceeași prezență stabilă, constantă.
Am rămas eu.

Noapte bună, dragule, căci e ultima-

duminică, 8 septembrie 2013

De nerostit

întru atingerea celor lipsiţi de răsărit
întru înălţarea celor ce nu pot fi alungaţi
întru iubirea celor ce nu îndrăznesc a şti
întru rostirea tuturor celor ce se pierd între -

rânduri.


Sunt pregătită de exorcizare. M-a trezit durerea surdă din piept, ce mi-a cântat în oase o noapte întreagă. Am rămas fără curajul de a mai putea arunca în aer un cuvânt; nu am putut să strig: "Ţine-mă de mână când voi cădea şi nu pleca!"
Am plâns, în spasmele unui trup ce parcă se rupea pe dinăuntru.

Dar până şi aceasta îşi are un sfărşit-
o aşteptare şi un sfărşit.

În urmă, rămân eu, aceeaşi,
ce se schimbă cu fiecare respiraţie.

Dă-mi uitarea, căci eu ţi-am dat eternitatea
în amintire şi în cuvânt scris.

miercuri, 28 august 2013

În zare


De dimineaţă, îmi tot bate la uşă, firav,  tăcerea.

A plouat o noapte întreagă iar eu mi-am întins obrajii şi am muşcat un creion. Am vrut să-mi aşez pe faţă un zâmbet naiv, crezând că dacă zâmbesc, pot să mă bucur precum un copil de sunetele rotunde ale ploii la atingerea suprafaţei dure, pietroase a acoperişului.

- Trop - trop  -rop - tot-  nu s-a mai oprit şi nici eu nu am încetat de a-mi mai arunca cuvintele în zare. Am vorbit lacom, până la epuizare. Mi-am imaginat că în singurătatea ei, ploaia doreşte însoţire; cred că am şi cântat câteva versuri de Baudelaire:

"Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gând chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De săruturi şi aprigă uitare."

- Vezi tu, copile, orice om întreg îşi are rezervată în calendar ziua în care el va sta la o vorbă şi o ceaşcă de ceai cu demonii ce îşi găsesc acoperiş în măruntaile cele mai adânci ale acestei mâini de praf şi ceva energie, pe nume om. De ce te temi?
- Nu mă tem! Tu nu vezi că Eu zâmbesc?
- E drept, chipul tău e frumos atunci când eşti senin. De ochi, mi-e teamă că sunt trişti... şi de răsuflarea, ce cred că nu ţi-ai auzit-o până acum, ce ţipăt prelung susură.
- Simt o apăsare în piept şi mă tem că nu voi mai putea vorbi, o secundă sau poate chiar mai mult.
- E de ajuns tăcerea. Te pot învăţa acum, să plângi. Nu-ţi fie frică, trebuie doar să închizii ochii către tine. Priveşte, acolo, în întuneric!


Mă simţi acum?





joi, 15 august 2013

Înăuntrul unui cerc


Am plecat. 
În urma mea las doar această umbră infidelă, absurdă a tot ceea ce ți-am povestit despre mine. Recunosc că am mințit; cu fiecare an ce trecea, mi-am învățat cu încăpățânare toate formulele care încep cu "eu sunt" și continuă ridicol cu cuvinte ce au pretenția de a-ți oferi o imagine reală despre mine. Le-am repetat de atâtea ori în încercarea de a-ți ușura drumul în a mă cunoaște, cu credința că aceste cuvinte ar putea să te convingă că alături de mine, vei fi ferit de această efemeritate nemiloasă. Am crezut că-mi poți înghiți scamatoria ieftină de magician desăvârșit și că poate, măcar pentru o clipă, vei trăi în iluzia mea în care timpul a înghețat. Dar acum, simt că eu eram ceea ce se temea de timp și că în această lume fantasmatică nu mai e loc și de un altul.

Accept că sunt lipsită de orice dorință de a-mi mai rescrie această existență fadă, în care eu nu-mi pot regăsi farmecul și magia propriei lumi interioare. Nu este necesar să mă reîntorc către mine, căci niciodată nu am reușit să ies în afara acestui spațiu vast... fără de sfârșit. 

Am luptat îndeajuns și acum parcă văd mai clar. Suntem ființe separate și fiecare își continuă drumul în propria lui iluzie. Am încetat să mai pretind că iluzia mea ar fi mai demnă decât a unui oarecare tu. 

Nimic nu se preschimbă, ci totul rămâne. 
Nu voi mai deschide nici o ușă și nici nu o să te mai îndemn să vii.

Nu te mai teme, căci se așează liniștea după asfințit.

vineri, 9 august 2013

Frântură din vis



-Eu sunt!- îi zicea cu o urmă de disperare în glas, atunci când noaptea îi așeza iarăși vălul greu peste chip. Privește-mă acum și înțelege că timpul aici nu mai curge și nici moartea nu-și mai cere drepturile. Ea începu să tremure odată cu aerul ce îi umplea trupul de oboseală și cu o ultimă sforțare, îi întinse mâna; lui, cel ce nu demult, își întoarse fața de la noapte.
El tot nu răspundea.
- M-am născut într-o zi de primăvară și de atunci nu a încetat să plouă. Am rătăcit și nici în acest loc înghețat, îți mărturisesc că nu mă regăsesc, încă. Buzele tale nu au aflat cuvântul ce trebuie să-l rostești, dar nu mă tem, căci în absența oricărei urme de timp, eu te aștept. După ce îi vorbi astfel, Eva se aplecase înspre pământ și-și lipi fruntea de iarba udă, rostindu-și încet rugăciunea.
În el se născu liniștea și de această dată se opri din a mai fugi din calea întunericului.

"În zâmbetul tău se odihnește
grația, o poezie a dezmierdării
ce preface cuvântul în vis tomnatic.

Eu sunt întunericul, iar tu ești lumina."

... și vântul îi purta cuvintele.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Din noapte


Am dormit şi încă dorm, adâncindu-mi trupul într-un somn crunt, nemilos din braţele căruia mă desprind cu greu. Mă trezesc dureros, cu impresia unei atingeri mlăştinoase ce încă îmi  rămâne pe piele. Cu fiecare fragment de vis ce se şterge din amintire, privesc cum totul se dezintegrează iar această realitate palpabilă se împrăştie în zeci de fragmente, ce zboară în cădere lină pe lângă mine. Privesc de la fereastră-

E doar o imagine, îmi zic şi mă îmbrăţişez, ţinându-mi mâinile împreunate. Tot ce am creat până acum, a fost inspirat din izvorul viu al durerii şi al plânsetului cadenţat. Oamenii au venit şi au privit înăuntru doar pentru o clipă, poate prea scurtă, apoi şi-au continuat drumul. Iar eu am rămas aceeaşi Larisa- o îmbrăţişare apăsată, o pânză roşie care să te îmbrace, un petec de pământ fertil, o atingere caldă ce te conţine, un şuvoi de apă tulbure, un copac înmugurit, o amiază înăbuşitoare, un vas al energiei infinite, lipsite de timp ori spaţiu.

- Au venit şi au plecat.
- Dar eu am rezidit podurile dărâmate şi am reaflat cărările acoperite, eu am vrut să rămân.
- Sunt naivă şi neştiutoare. Cu fiecare plecare, mi-am scris o poveste a absurdităţii acestui cuvânt ciudat: Timpul. 
- ... şi totuşi, azi, când mi-am vizitat morţii, în faţa mea s-a aşezat cu aroganţă din nou efemeritatea şi cred că am greşit, luându-mă la harţă cu ea, dar în adâncul acestui trup, undeva mai sus de osul pieptului, mie îmi apare impregnată veşnicia. Poate sunt încă prea copil, dar pământul în care îmi înfig cu nesaţ picioarele, mie îmi spune altceva. 
- Dragule, ţie ce îţi cântă vântul atunci când te prinde de la mijloc şi te îmbie în legănare?

Mă întorc către tine şi îmi descopăr chipul, îmi dau cununa de vise jos de pe frunte. Sunt goală şi îmi ating chipul ca şi cum nu ar fi mâna mea cea ce se plimbă de-a lungul obrazului. Nu recunosc această piele şi nici mâna ce descoperă prin mângâiere. Încep să bat şi parcă sună lemnos. Întind corzile şi cânt sacadat,  încă 
învăţ.

Iartă-mă, căci nu ştiu ce fac. Dansez nebună, singură, încă înainte de a mă naşte.



vineri, 5 iulie 2013

Cerneală



Simt în fiecare zi cum tavanul mi se apropie de chip iar patul se strânge sub mine din toate încheieturile, ca și cum ar încerca să-mi arate că nici azi nu trebuie să mă ridic în picioare.

În stare de amorțire, timpul trece pe lângă mine iar eu sunt într-un vis ce nu se mai termină. Mă așez în fața oglinzii-  văd cum deja a început să mi se vadă scris pe obrazul stâng mult prea clar cuvântul .așteptare. , litere răzlețe ce se continuă în .desfătare., acoperindu-mi oasele pieptului și coborând de-a lungul torsului, .nemilos.. Îmi deschid brațele și povestea începe să se scrie. Frenetic, pe mâna stânga începe să se întindă .frica. , iar imediat lângă ea pielea mi se pătează cu .neliniște. Îmi aud pulsul în urechea dreaptă, de unde spre gât în pas săltat se arată .lumina. ce-și dansează infinit răzbunarea cu .negura., scrisă pe umărul stâng. Îmi întorc capul pe furiș și surprind prin razele ce scapără de după perdelele grele, roșii, cum pe linia dreaptă a spatelui se unduiește .omul. ce-și arcuiește trupul întru .iubire. și .dăruire..

... și nu mă sperii, căci fiecare cuvânt e pecetea unei trăiri ce-mi conturează un Eu de prea mult timp uitat.

De-a lungul coastelor, marea freamată iar valurile se zdrobesc în .visare. și .nostalgie. și desenează  .veșnicia. și .infinitatea. energiei cu care formele din nisipul ud sunt (re)create cu fiecare val. În .avânt. mă arunc către pântece și-mi scriu .nașterea. înspre curbarea coapselor. Mă ridic și ating cu picioarele pământul unui asfințit și mă colorez în .vișiniu. apăsător, sufocant iar aerul vibrează în surdină, cuprinzând în .vânt. muzica soarelui ce nu se mai arată.

A venit noaptea, îmi ridic chipul către cer și îmi simt privirea cuprinsă în .albastru.. Țip, apoi râd și îmi închei .tăcerea. scrisă în linia buzelor cu un .zâmbet. fragil, de copil naiv.

Povestea se scrie în încântarea singurătății.
Căci, din mister se naște cunoașterea.
Acum... poate e timpul să te arăți-