Știu, nu m-am ridicat niciodată îndeajuns de mult, încât să pot cuprinde cu vederea, de la o extremă spre cealaltă, întregul orizont al acestui moment prins în piatra dură a durerii. Nu am îndrăznit să respir, ci m-am înecat la fiecare gură de aer și apoi am uitat să mai vorbesc. Cuvântul rămânea prins; un cuvânt greu, apăsător, haotic, ce parcă nu se mai termina. În mine, tot ceea ce rămăsese din zilele cu apus solitar, se frământa și sfâșia pe rând mușchi și oase. Un trup ce începea să întregească orice frântură de mine, pierdută de-a lungul timpului în toții oamenii pe care i-am iubit și cărora le-am oferit, naivă, o atingere. Am pierdut oameni și odată cu ei, am rămas fără de mine.
Mi-e frică, îmi ziceam în tăcere, uitându-mă cu cruzime la acel chip străin ce nu mai purta în el, nimic din ceea ce știam a fi al meu. Priveam, amorțită, cum conturul corpului devenea din ce în ce mai difuz și totul se amesteca. Acel corp ce se îndoia precum într-o oglindă de circ ce deformează realitatea- un obiect amorf. Nu am simțit nimic când mâinile mi s-au încrucișat în jurul trunchiului, ca și cum ar fi vrut să se lungească după cel ce încă îmi șoptea în spate și nici când între coaste a apărut vârtejul de gânduri aruncate sporadic, de povești neîmplinite, de săruturi rămase fără buze de care să se atingă, de îmbrățișări goale.
Încă mă doare absența ta, chiar dacă vârtejul s-a mai domolit și marea a început iar, firavă, să-și ridice valurile în mine. Aștept dimineața și cred că în curând voi învăța să vorbesc .
Îmi ești senin și drag, îți voi spune.
* Botezul prin viață.
