Axa

Sus, e cerul.
-
Jos în mine,
unde-i seninul?

În mâini mi se frământă
două guri neastâmpărate.
Iată, plumbul din coaste-
Ce greu m-apasă timpul!

Departe mi-e seninul,
în mine doar pământul.

Șoapte din adânc

     


 "Șhhh, liniște!", îmi zise, ducându-și grăbită mâna la gură, ca și cum și-ar fi regretat singurul cuvânt pe care îndrăznise să mi-l arunce; și degetele-i se lungeau, împletindu-se precum un cuib lemnos, neatent construit. Ce ființă stranie, îmi ziceam, privind fascinat cum chipul i se ascundea din ce în ce mai mult sub propriile-i mâini. Ochii copilei mele de un cenușiu crud acum se închideau violent și pleoapele ei dragi nu-și mai arătau candoarea cărnii moi, ivorie, ce-mi încânta simțurile cu fiecare ciclu solar trăit împreună. În locul în care linia buzelor ei se înălța, chiar sub obrazul atât de rotund, acum se căsca un hău negru, adânc în care nu, nu îndrăzneam să privesc.

După draperiile groase, roșii, vântul încremenise. Apăsător, greoi, soarele își izbea oblic razele în sticla tot mai opacă, tot mai aburindă a camerei în care iubita mea avea să-și verse ultimele suflări.
În fața mea, era ea, cea ce-și țesea voalul negru din zâmbete sparte, priviri piezișe, tragedii ridicole, culese toate din lungile ei plimbări, când cu capul aplecat meditativ, își târâia picioarele masive pe marginea unui țârm albastru, desenând în pietre cercuri. Ea, copila mea oglindă, în care omul își scria povești ce întrezăreau devenirea unei picături de rouă în furtună furibundă, urlată în tonuri de fulgere iridiscente.

Cea cu multe chipuri, , imaginea mea arhaică a unui eu revărsat în cupa plină a întregirii. Leagănul neliniștirii mele-

Copila mea zănatică se prăbușise într-un nor nisipos, auriu,  ce o îmbrăca și mi-o ascundea privirii. De sub rochie, ți-ai ridicat brațul sculptural, delicat și ți-ai înfipt degetele în pieptul meu, între coastele superioare, sfâșiind pielea și mușchii, apucând oasele fragile, într-o încercare dureroasă de a amâna momentul ultim.
Mi-ai deschis coastele și valurile oceanului meu te-au izbit rece peste față, trezindu-te din cântecul tău nebun, a cărui ritmuri te îndemnau să mă pătrunzi și să mă umpli cu respirația ta.

Eu, cel ce te poartă, ducându-ți visele strânse într-un mănunchi de flori nemuritoare înspre un orizont necuprins- mi-am înclinat trupul și m-am întins pe pământul nisipos al ființei tale. Am închis ochii și am ascultat-  "Șhhh, liniște..."

Re-geneză

Înțeleg. Toate cuvintele ce până acum m-au umplut și mi-au cerut cu violență să le arunc în nopți lipsite de somn și de alinare, au fost adresate unui Eu- mai întreg, mai puternic, ce-mi zdrobea mâinile și mi le ascundea în adâncimile deșertului de negură. Mâinile mi-au fost întotdeauna zglobii, independente de orice forță gravitațională sau control pe care-l puteam exercita asupra lor. Ele au fost cele care mi-au îndeplinit ordinele și au zgâriat, au sfâșiat și au săpat tranșee și cratere în carnea roșie, meteorită de fiecare dată când, cu capul aplecat în spirale, îmi spuneam că nu mai vreau să mă ridic de pe aceste cercuri saturniene, din acest vid înghețat, lipsit de orice constrângere sau legitate a timpului.

Apoi, când am început să-ți scriu, tensiunea pe care o tot adunasem până atunci în oase, am vărsat-o cu disperare în degete iar ele s-au mișcat spasmodic, vorbindu-ți în locul gurii ce nu se mai deschidea, despre toate nopțile de frig și vânt urlător în care eu cântam în ani lumină solitudinea unei galaxii pe bolta unei sfere celeste.

Cu fiecare scrisoare trimisă în toți acești ani, eu îmi mai îmbrăcam încă un val și încă unul și încă 9, până când pielea fremătândă s-a revărsat fragil în oceanul întins al trupului tău, mereu mai albastru, mereu ultramarin. Mi-am ridicat fruntea din pieptul tău masiv și  am știut că toate cuvintele mele scrise pentru un "drag" fără de trup ori chip, le-ai prins tu, cu mâinile tale lungi și fragile, de pe cozile unduitoare ale novelor ce-ți gâdilau picioarele cu palme deschise.

Din văzduh, ți-ai coborât privirea înspre mine și mi-ai povestit în nori grei de ploaie despre îngeri și fluturi, despre culori plutitoare ce-ți desenează în vis, dorul pe pleoape și buze și coaste desperecheate. Îngropată în nisipul redesenat la fiecare lună argintie, curioasă, ți-am văzut trupul spectral precum o himeră a dăruirii nesfârșite, ce mi se întindea în iriși și în chihlimbarul gurii mele infinite. Ne-am întins mâinile de-a lungul unui cântec cosmic din lumea de dinaintea Cuvântului iar acum dansăm îmbrățișați, împletiți în vârful înalt al unei stele sidefate, diafane, privind gingaș cu ochii închiși cum Universul, jucăuș, crește și se extinde înăuntru- în noi- în Eu.

Cu gust de vișine

Dragă copilă,

        Iartă-mi nesocotința de a-ți mai căuta numele în această carte mucegăită de timp și de întuneric umed.
Te-am regăsit, cred, undeva printre primele pagini. Numele tău... da, era scris cu litere răzlețe; când mici și adunate, când mari și tremurânde. Erai tu, înfiptă acolo- TU- într-un cuvânt neîncăpător pentru cât de mari îți sunt ochii. Privirea ta, atunci când te căutai, tristă, pierdută de-a lungul orizontului, lăsându-ți mâinile cu o mișcare ușoară peste umerii mei și respirând sacadat, ca și cum în toate aceste ore, ai fi cutreierat pământul în brațele mele. Erai în mine, atât de aproape; însă mereu, cumva, tot mai departe.

Recunosc, m-am temut întotdeauna de tine. Chiar și acum, după toți acești ani irosiți, am simțit fiori reci pe spate, încercând să mă întâlnesc cu chipul tău, aici, în cartea mea zdrobită, în care tot rătăcesc prea mulți oameni, frunze uscate, ghinde culese din parc drept amintire, creioane tocite, batiste plânse și... îmbrățișări goale.

Știu ce îmi vei răspunde. Mă aștept să arunci în mine cu reproșurile tale tăioase. Mă cutremur, căci au apus, copilă, zilele în care îți aruncai trupul fragil în mine și mă umpleai pe dinăuntru cu lumina ta caldă, orbitoare.

Mi-ai dat voie să te învăț și să recit poezia pielii tale, mi-ai arătat cum să mă joc cu vârtejul haotic ce zăcea în tine, acel hău lipsit de început, ce ne-a legănat până la adormire, până la granița cu visul și imaginea născută în chihlimbarul fără de moarte al pieptului tău. Am pășit amândoi, pe iarba udă și ne-am pictat soarele pe obraz: eu răsăritul, tu asfințitul... și tot nu mi-a fost de ajuns. Am gustat fără de saț din lacrimile tale sărate și mi-am ținut mâinile căuș până s-au umplut cu sângele tău- roșu, vișină putredă. Am mușcat din tine, sperând cu disperare că astfel îmi vei aparține o eternitate.

Am înghițit, în fiecare zi, din ce în ce mai mult până când am orbit.
Îmi amintesc. Am numărat 3 cântece și 3 zile. În lipsa văzului, începusem să simt trecerea timpului doar cântând; și am cântat.

Apoi, știm amândoi ce s-a întâmplat când m-am trezit după acele 3 zile ingrate.

De atunci, draga mea copilă, senină, zâmbitoare- te caut prin colțurile acestui trup al meu și te adun:  rămășițe, oase, câteva fire de păr și dacă am noroc, poate găsesc chiar și un gând uitat.

Zâmbesc, întrebându-mă acum ce mai înseamnă odihna.


Același,
al tău- întotdeauna.

Între granițe

Lasă-mă să plec, mă dor mâinile și umerii îmi zvâcnesc iar capul nu mi-l mai pot ține drept. 

Îmi înclin privirea, poate camera asta neîncăpătoare se va îndura de mine și nu-și va mai sprijini pereții de pieptul meu. Lângă picior, se așează în fiecare seară, delăsător, scaunul aspru și greu, încât dimineața îmi ating cântând-râzând petele mov, iar apoi după certuri aprige, rostesc în tăcere o rugăminte: "Rogu-te, pernă, nu-mi mai mânca visele!"

Nu am nici o fărâmă de reacție, știu că noaptea nu mai visez și nici nu mai alerg în somn, printre așternuturi, schimbându-mi poziția trupului după direcția ochiului ce rămâne deschis. Nu mă mai trezesc cu nici un cuvânt rămas pe buze și nici măcar cu o imagine aurie ce mă înțeapă și-mi străpunge pielea, curgând în râuri de cerneală... deja uscată.

E ceață și e frig.

- și întuneric.

Lasă-mă să mă pierd, mi-e dor, oare înțelegi?

Reîntâlnire

... "am dori să vedem prăbușirea lumii numai fiindcă noi nu am putut să ne ridicăm". Seneca- cel ce a păcălit moartea prin trei încercări. Și-a tăiat venele, a luat otravă, s-a îmbăiat în apă caldă pentru a-i da voie corpului să se golească de sânge- dar a murit sufocat de aburi. Botezul prin moarte.

Știu, nu m-am ridicat niciodată îndeajuns de mult, încât să pot cuprinde cu vederea, de la o extremă spre cealaltă, întregul orizont al acestui moment prins în piatra dură a durerii. Nu am îndrăznit să respir, ci m-am înecat la fiecare gură de aer și apoi am uitat să mai vorbesc. Cuvântul rămânea prins; un cuvânt greu, apăsător, haotic, ce parcă nu se mai termina. În mine, tot ceea ce rămăsese din zilele cu apus solitar, se frământa și sfâșia pe rând mușchi și oase. Un trup ce începea să întregească orice frântură de mine, pierdută de-a lungul timpului în toții oamenii pe care i-am iubit și cărora le-am oferit, naivă, o atingere. Am pierdut oameni și odată cu ei, am rămas fără de mine. 

Mi-e frică, îmi ziceam în tăcere, uitându-mă cu cruzime la acel chip străin ce nu mai purta în el, nimic din ceea ce știam a fi al meu. Priveam, amorțită, cum conturul corpului devenea din ce în ce mai difuz și totul se amesteca. Acel corp ce se îndoia precum într-o oglindă de circ ce deformează realitatea- un obiect amorf. Nu am simțit nimic când mâinile mi s-au încrucișat în jurul trunchiului, ca și cum ar fi vrut să se lungească după cel ce încă îmi șoptea în spate și nici când între coaste a apărut vârtejul de gânduri aruncate sporadic, de povești neîmplinite, de săruturi rămase fără buze de care să se atingă, de îmbrățișări goale.

Încă mă doare absența ta, chiar dacă vârtejul s-a mai domolit și marea a început iar, firavă, să-și ridice valurile în mine. Aștept dimineața și cred că în curând voi învăța să vorbesc .

Îmi ești senin și drag, îți voi spune.

* Botezul prin viață. 

Încă

Sunt 99 de zile de când te aud cum respiri- adânc, zgomotos, ca și cum ai vrea să-mi zici "Sunt aici, nu mai am unde să plec." Te întinzi lângă mine dimineața și-mi mângâi umerii, șoptindu-mi la urechea dreaptă cât de mult îți place să-ți plimbi degetele pe claviculă, căci "uite, cum străpunge prin piele, neștiutoare" iar apoi mă întrebi, jucându-te încă o dată cu mâna prin păr " dar, acolo înăuntru, între coaste, câte zâmbete ții captive?"

Oftez, poate și suspin uneori. Întotdeauna ai avut puterea de a mă pune față-n față cu mine și cu tot ceea ce nu vreau să mai știu. Te țin prins în mine, într-o permanentă emoție nebună și lipsită de orice temei sau frântură de realitate. Am avut grijă să-ți fac loc și să te așez pe cel mai înalt piedestal și încă-mi ești cea mai înalțătoare amintire. Ai devenit atât de viu în mine, încât cu siguranță dacă te-aș ține în mâini și ți-aș da suflare, ai putea să devii un tu, separat de mine, ba chiar poate un el oarecare.

Mă tem- în absența ta sunt goală și uit. Ești tot ceea ce mai știu despre a iubi și a fi atins. Dar și tu devii din ce în ce mai șters, nu mai țin minte conturul chipului tău și nici cum îți zâmbesc ochii atunci când încerci să-i faci pe alții să râdă. Nu te mai știu - dacă te-am știut vreodată.

Îmi pare rău că te-am alungat și am vrut disperată să te uit. Acum, am rămas și fără acel moment, infim, în care eu ți-am fost alături, căci tu cumva, ai rămas lângă mine în tot acest timp.

Mi-e dor să te cuprind în brațe.
Regret și încerc să-mi aduc aminte.