3 ani trecuti

Ard

o atat de trista clipa
ma-nec in soapte
vorbe ce nu mor...
tanjesc o iubre
ce-ncet se stinge
intre zidurile
recii morti.
amurg ultim, speranta
de neinfrant.
precum o lebada
cant ultimul sonet
al vesniciei amare.
iubire...fior al inaltarii
e ca si cum
trupul innebuneste.
m-am rupt de tine, timp
ma sfasii-ncet, iubite
si arzi in mine.
ma gasesti inghitind cuvinte
mi-e sete de cantec
si de tine..
vreau sa-mi fii mormant
intr-o eternitate ce nu iarta
vreau sa iubesc in linistea muta a nestiintei

-si am flori in ochi,
si petale-n buze
te opresti in mine
si gura ti se stinge,
de parca
infernul te-a scapat din maini-

Incercari

Cu cateva luni in urma cineva mi-a zis ca simte ca se lupta cu morile de vant. Apoi, mai tarziu pe masura ce terapia progresa si se apropia din ce in ce mai mult de puncte nevrotice, mi-am zis clar si raspicat, ca "Da, eu chiar simt ca ma lupt cu morile de vant".

Am incercat atat de mult timp sa schimb ceea ce vedeam in jur si imi displacea, incat m-am disociat treptat de mine si de ceea ce mi se intampla, astfel eu nu mai eram prezenta in propria-mi viata. In cele din urma, acum ajung la un sentiment de uimire, "nu-mi vine sa cred" asta imi spun prea des. Cred, si asta din nou doar la nivel cognitiv caci drumul pana la acceptarea emotionala e lung, ca pentru a rupe acest lant vicios de comportamente si patternuri familale dezadaptative trebuie mai intai sa incepem un proces de acceptare, iertare si resemnificare, in fine a invata ceva bun si frumos din toate intamplarile negative experimentate.
In ultimul timp ajung cel mai frecvent la concluzia ca pentru a reusi sa faci ceva bun cu tine si cu viata ta, trebuie sa incetezi din a mai fi o persoana duala, sa impaci toate persoanele din tine si sa mizezi mai mult pe unificare decat pe dualitate. In acelasi timp, sunt constienta ca intreaga existenta este bazata pe dualitate, insa aceste aspecte duale nu trebuie sa se excluda una pe alta ci sa se completeze si sa formeze un tot unitar.

E oarecum hilar ca acum ajung sa enunt niste afirmatii pe care mai toata lumea le cunoaste intr-o oarecare masura, insa situatia se schimba dramatic atunci cand ajungi la aceste concluzii prin experienta persoanala.

De vreo 7 ani simt aceasta dualitate pe propria piele, o cearta si o lupta constanta dintre cele cateva euri fracturate, euri care rar ajung la un compromis, iar acest compromis se realizeaza doar in perioadele de mari schimbari sau punctele de atingere a unui plan personal cu semnificatie foarte crescuta. In aceasta situatie, imi spun intotdeauna "Ne descurcam noi", de parca folosirea pronumelui la plural ar neutraliza cumva singuratatea resimtita si responsabilitatea de a duce la capat ceva. De fapt, nu mai caut ajutorul in afara ci il cer inauntru incercand sa le reduc la tacere pe toate "Larisele" si sa le fortez sa lucreze impreuna. Eh, stiu ca nu e atat de sanatos, insa daca acest lucru imi prieste pe moment, foarte bine, un mecanism de aparare care ajuta la mentinerea integritatii psihice si emotionale.

Concluzia de final este ca morile de vant chiar nu exista in exteriorul meu, ci de fapt ma lupt cu niste mori de vant imaginate, ce-si au loc in interiorul meu si nu in plan extern. Da, chiar am de gand sa-mi educ mintea si sa anihilez aceste mori de vant pe care autosabotorul din mine mi le aseaza in cale.

Acum am o speranta aproape palpabila de a merge inainte.

Poate

Eh, incerc sa fac din nou loc poeziei in viata mea, desi poezie e prea mult spus...hai sa-i spunem surogat de jurnal in chip de versuri.

Marea evadare

Dacă aş putea să
dezleg şirul infinit
de gânduri răzleţe
ce apar spontan, frenetic
şi să le aşez pe o oarecare suprafaţă
să le dau o formă, ca să se numească
bietele de ele:
CUVINTE
mă tem că şi eu m-aş pierde pe drum ,

aş abandona devreme.
De ce le ceri altora să vadă
ceea ce tu nu poţi conţine?
Aceiaşi ipocrizie învelită spasmodic
în staniol şi legată cu fundă roşie...
Surpriză, dragilor!

Altfel

Ce ai simti daca

intr-o zi ca oarecare

ti-as zice ca am obosit

m-am preschimbat intr-o forma dusa

pana la limitele abstractului

m-am rupt in bucati si m-am aruncat

in cele patru zari ale lumii-ntregi.

Ma sfasii, urlu, cateodata zambesc

si rad mai rar

ramane doar minutul scurs

intre cei doi semnificativi:

ieri si azi....

E zadarnic sa fii un altul si sincer m-am saturat. Incerc sa redevin eu, incerc sa ma culeg, sa-mi adun zdrentele sfasiate de vreme si de prea multe momente dezgustatoare si sa le asez intr-o forma care sa sugereze macar persoana initiala. Continuitate...

De ce nu?

In plin proces de crestere interioara prin accesul si inghitirea fortata, care provoaca uneori si stari vomitive, de sute de pagini si teorii semnificative, dar in fapt fara sens pentru realitatea vietii, constientizez din ce in ce mai adanc ca unul dintre rolulrile sau scopurile mele autoasumate este acela de factor motivator.

Licenta, da...e ingrozitoare dar poate aduce la suprafata laturi pe care nici macar nu le aflai in tine. Am descoperit mai mult ca niciodata o putere interioara imensa de a ma automotiva si de a reusi relativ eficient sa-i motivez si pe ceilalti. Desigur, ca orice om, momentele de slabiciune si frica m-au adus si inca ma aduc in pragul de a zice FIN, eu nu pot sa mai diger atata materie, nu ma mai pot supune la un asemenea stres si efort, nu cred ca sunt in stare sa ma autodepasesc.
Dar ce sunt limitele, daca noi nu le depasim?! O limita ramane o limita pana in momentul in care realizam ca e doar un obstacol perceput de catre psihicul nostru. Nimic de pe lumea asta mare nu exista in sine, ci exista prin faptul ca eu il percep, ii dau un nume si o semnificatie. Nimic nu exista in afara mea...da, omul chiar sfinteste locul.

Aceasta forta launtrica am incercat instinctiv s-o daruiesc si celorlalti, iar uneori efourtul mi s-a confirmat si si-a atins scopul. Sa mai vorbesc, in lumina celor spuse, de satisfactie?! E irelevant...da, satisfactia de a aduce un zambet, de a starni un gand frumos, de a lumina putin camera intunecata peste care demonii nostri navalesc, e un tel spre care aspir.

Ce tot atatea temeri, ganduri negative si dezamagiri continui? Daca vezi si simti prea mult din acestea, atunci eu iti zic ca poate e momentul sa-ti cumperi alti ochelari. Daca alegi sa vezi frumos in jurul tau, asa si vei vedea, insa daca alegi opusul sa nu te surpinda cand o sa realizezi ca nimic nu te multumeste. Totul consta in alegerile pe care le faci. Nimic nu este impus, nimic nu trebuie, doar alegerea conteaza. De fapt, doar TU contezi. Iar asta nu inseamna egocentrism, ci inseamna maturitate si echilibru. Caci atunci cand vei realiza ca tu esti responsabil de tot ceea ce ti se intampla -bun sau rau- si ca scopul final al existentei tale este propria ta fericire, atunci te vei putea deschide in mod adecvat catre persoanele din jurul tau, vei avea relatii interpersonale echilibrate si datatoare de sustinere si in mod sigur o poveste de viata satisfacatoare.

Asa ca, fii responsabil fata de tine, cunoaste-te, accepta-te, iubeste-te si si traieste prezentul.

"It's what's inside of people is beauty to behold."

Propria sanatatea psihica si emotionala este conditionata de prezenta/absenta banilor.
Trist, trist, foarte trist.

Cuvinte si doar cuvinte

Vreau sa dau in judecata viata. Simt ca parca intregul joc a fost o mare inselatorie. Minunatul bilet castigator s-a dovedit a fi decat un premiu de consolare.
Nu cred ca m-am bucurat vreodata de etapa specifica varstei. Cand eram adolescenta, mi-am promis ca nu voi mai irosi timpul. Acum, la aproape 22 de ani in pragul unei licente si a marei intrebari "Eu ce fac acum?", ma simt plina de regrete.

Nu, nu-mi place de nici un fel de mine, de ceea ce sunt si cum sunt.
Da, asta poate fi si motivatia pentru schimbarea continua ce semnifica evolutia si cresterea personala, insa as vrea sa gandesc atat de optimist tot timpul.

Imi spun mereu ca poate viata va surade si pentru mine dar din nou revin la Larisa cea pesimista care vede totul in negru si nu poate accepta ca in toata mocirla denumita maret "viata" se poate intrezari uneori chiar si mai multa fericire decat tristete si suferinta.

Am obosit sa ma mai framant atat de mult, am obosit sa-mi mai pun intrebari si sa nu gasesc nici un raspuns, am obosit sa cer ajutor si sa nu-l primesc.

Uneori ma gandesc ca daca as incerca sa traiesc mai in concordanta cu ceea ce simt, sa fiu mai autentica cu mine insami dar si cu ceilalti mi-ar fi mult mai usor. Nu ar trebui sa ma mai rup in bucati si sa ma joc de v-ati ascunselea.

Am obosit sa fiu...