era doar un strigăt fără ecou
precum pustnicul din munți ce-și cântă
ultima odă bătrânului solar.
Mă ascund de frica ce-mi frământă
oasele în fiecare noapte;
poate obrajii îmi sunt la fel de pământii
iar pietrele mă lasă cu gust sec de respirație frântă.
Mănânc sânge și uneori viață,
mă acopăr cu lut și mă prefac
culeg o creangă, o apăsare, o șoaptă
și aștept dimineața.
.... și poate acum ating oceanul cu fruntea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu