As vrea sa vina primavara, sa ma plimb in Cismigiu si sa ma intind pe un petec de iarba. Mi-e dor de acasa, de oraselul pe care nu l-am mai vazut din decembrie, mi-e dor de zilele de duminica, cand ma trezeam cu soarele batand in geam si linistea ce-mi invada casa, mi-e dor de pasarile care-si facusera cuib in balconul meu si de cirpiturile lor care dadeau trezirea in toata casa. Mi-e dor de zilele in care ma duceam la liceu si veneam in pauza mare de 20 de minute pana acasa sa-mi alint noul meu catel.Mi-e dor de atatea clipe, emotii, trairi si amintiri incat as putea sa scriu o carte intreaga a carui pagini sa inceapa doar cu "mi-e dor".
O saptamana greoaie cu un weekend extrem de obositor dar si interesant, in care am experimentat multe trairi dar am si invatat multe lucruri noi. Conferinta mi-a dat un oarecare sentiment de... In marea de profesori universitari, psihoterapeuti experimentati si persoane implinite profesional, m-am simtit o mica studenta fara habar de ceea ce inseamna psihoterapia experientiala unificatoare si relatia concreta psihoterapeut- client. Chiar si cu aceste impedimente, sau dimpotriva ocazii extraordinare de a vedea cum arata, cum vorbeste si se comporta un psihoterapeut, am beneficiat de 2 workshop-uri foarte interesante. Meditatie pentru redescoperirea si reconectarea cu sine, psihodinamicile cuplului, identitate de sex-rol si sexualitate- toate acestea m-au invatat ceva nou si am gasit cheia a catorva mici probleme cu care ma confrunt.
Aceasta experienta mi-a intarit convingerea de a face psihoterapie si de a ma specializa serios in aceasta ramura. Mai ramane doar sa-mi gasesc scoala de psihoterapie care mi s-ar potrivi, iar aceasta cred ca este partea cea mai dificila.
Sper doar ca visul si dorinta ce a lancezit in mine timp de 5 ani, si se materializeaza incontinuu de inca 2 ani sa devina o realitate palpabila si sigura pentru mine. In contextul actual, in care multi considera psihologul ca fiind "cel ce vindeca nebunii" sau ca fiind o pierdere de timp, imi reconsider serios decizia luata. Insa exemplele din jurul meu de prieteni ce urmeaza facultati fara a avea pasiunea si iubirea fata de domeniul in care s-au specializat, ma ajuta sa merg mai departe. Prefer de mii de ori sa-mi implinesc dorinta si sa-mi urmez pasiunea cu riscul de a avea o ascensiune economica si profesionala dificila, decat sa fi facut o facultate si sa fi trait o viata cu sentimentul permanent al insatisfactiei si lipsei de placere fata de ceea ce as fi desfasurat.
E greu, dar nu imposibil iar cu fiecare clipa ce trece, realizez ca am facut alegerea corecta pentru mine si ca ceea ce fac/voi face ma caracterizeaza complet si se pliaza pe structura mea. Aici nu e vorba de adaptare la situatia concreta de viata, ci de potrivire totala. Nu ma simt ca fiind asezata in patul lui Procust, ci simt ca mi-am gasit "patul" real, cel ce era menit pentru mine.
Am simtit asta si mai acut vineri, cand am fost inconjurata de altii ca mine, dar impliniti si deja "deveniti" profesional. Am simtit ca fac parte din aceea lume, ca ma pasioneaza fantastic si chiar o iubesc. Nu stiu cum sa descriu in cuvinte sentimentul de a te simti acolo unde ar trebui sa fii, cu oameni care gandesc si simt ca tine. E ceva minunat ca am reusit sa-mi gasesc vocatia atat de devreme si ca am avut posibilitatea sa-i dau o forma in realitate.
Da, vreau sa fac asta!
