4.2

Trebuie să mă reîntorc în punctul în care am hotărât să nu mai respir.
Trebuie să-mi asum decizia de a-mi îneca diminețile și nopțile în râuri de lacrimi și regrete.
Trebuie să-mi asum decizia de a persista în suferință.
Trebuie să-mi asum că nu mă hrănesc în încercarea lamentabilă de a dispărea odată cu trecerea timpului.
Trebuie să-mi asum durerea pe care o simt prin fiecare por al pielii și genunchii care-mi tremură, refuzând să mă mai țină dreaptă.
Trebuie să-mi asum toată această furie care nu mă lasă să respir.
Trebuie -
Vreau nu se arată de frică.

4.1

Tot ce sunt, e constituit cu un sens. Nu veni și-mi dărâma pilonii pe care îmi susțin trupul, căci se dezlănțuie întunericul ce eu nu-l mai pot cuprinde.

4

Căci e timpul să luăm înapoi moartea morților.

Moartea e sens și sensul m-a însoțit încă de când eram mic copil. Îmi amintesc și acum acea noapte fără somn în care mi-am dat seama că voi muri. Aveam 3 ani și am uitat. Uneori uitam ca apoi sa re-aflu și să mă îngrozesc de ceea ce știam deja.
Când aveam 9 ani, mi-am văzut bunicul murind lângă mine. I-am simțit mirosul în casă mult timp după ce începuse să putrezească singur sub pământ și l-am visat in 11 nopți.
Și iar am uitat...
La 15 ani, ea a revenit la etajul 3, cerându-și dreptul de a fi parte din mine. 2 oameni muriseră zdrobiți, tată și fiică. Am simțit revolta până la oase și nu m-am rugat, ci am răbufnit în cerneală, cerându-i zeului îngenuncherea. Am ridicat ziduri, am închis ochii și am refuzat să mai vorbesc. De atunci, m-am tot întâlnit cu ea și de fiecare dată mă lasă cu 1 om în minus.
Ne căutăm reciproc, ne răzbunăm atunci când revederea e amânată, ne ducem dorul și ne hrănim una din cealaltă.
Jocul regăsirii.
Emoția trăirii în preajma neantului. 
De 4 anotimpuri, am reaflat că lumina se va stinge.
De 3 luni îi simt îmbrățișarea.
1 noapte cu 4 vise întru ea.
Din pătrat, devin triunghi ca să mă renasc în cerc.
Sunt fericită.

"Moartea ne amintește că viața nu poate fi amânată și că mai există vreme de trăit."


... vai de cei ce fug de ea-


 

3 și 3/4

În ritmul cadențat al ploii
Eva își numară coastele rămase,
golurile și mâinile zdrobite.

Sunt 3 luni de când nu mai râde
de când buzele nu se mai arcuiesc
și obrazul stâng nu și-l mai simte.

Acum, mută, Eva își cântă dimineața
visele-i uitate în zorii atingerii reci
și face un pas înapoi către tăcere.

Sunt 4 îmbrățișări de când ea
rătăcește desculță, udă, nebună-
mereu înăuntru, Eva cea fără 1 nume.

3 și 2/4

De ceva timp încoace, eu nu îmi mai aud vocea.
Poate doar experimentez o stare de muțenie autoimpusă, ca să mă pot opri din fugă și să apreciez emoția ce se trezește-n mine atunci când gândurile devin cuvinte. Poate cuvintele mele nu mai au cui să se arate. Poate am înghițit prea multe cuvinte sau poate nimic nu are sens.

Liniștea e doar aparentă, în mine valurile mă izbesc cu nesaț și-mi simt pielea crăpând pe dinăuntru. Precum un trup ce se deschide, precum un Eu ce nu mă mai încape. Cred că a venit din nou timpul renașterii.
Nu am nici o idee despre cum va fi joi, vineri sau în orice altă zi. Îmi continui drumul cu rezervoarele goale.
Nu am așteptări, îmi mai rămâne doar o  impresie vagă cum că mi-ar fi bine așa.

E întuneric acum.

3 și 1/4

M-am scăldat în cenușa casei mele

când încă ziua se ridica cu teamă

și cu veselie, mă dezic de tot ce-am aflat

căci visele zâmbesc iar Cuvântul mă cheamă.