Acum, când mă lovesc cu capul de prag, îmi trece fugitiv prin minte tot ceea ce am sperat și dorit vreodată. Sunt mii de vise, milioane de gânduri și miliarde de imagini pe care mi le desfășor în piept ...agățându-mă lent de fiecare în parte, încerc să le opresc pentru un singur moment, să le înțeleg, să le accept și poate să le dau voie să se manifeste.
Mă surprind că sunt o sumă fantastică de experiențe... căci eu conțin o infinitate de anotimpuri, de zile nesfârșite, de ore libere de orice constrângere, de minute scurse agale între o sumedenie de poli opuși.
Uneori, Nordul îmi pictează aurori boreale pe chip, mă mânjește în albastru și-mi îngheață degetele. E atingerea rece a temerilor compuse din particule înghețate în timp ce-mi dansează în ochi, monștrii urâcioși ai copilăriei. Nordul îmi modelează strâmb lutul și-l așează într-un trup neîncăpător iar creația începe să se îndoiască de creator. La Nord, vântul urlă adesea, împrăștiind fragmente de dor, de vise violet și de oameni neatinși. Aici, copilul din mine plânge și câteodată simte realitatea, ireală. Aici, copilul își întoarce lui însuși spatele, se bate singur cu rigla pe palme și se trage singur de urechi, căci aici, el își vede neputința de a fi.
Uneori, Sudul mă naște zăpăcită, scriindu-mi pe frunte fericirea, îmi dezleagă mâinile și mă împinge în îmbrățișare. Trupul crește o oglindă cu zâmbet în care oamenii își împrăștie ecourile și cântă armonia căldurii. Sudul îmi transpiră pe frunte emoție, îmi împletește buza de sus în sărut și pășește lent în liniștea tandră a respirației omului viu ce mi se țese în suflet. Aici, copacul își înfige adânc rădăcinile în pământ și își îndreaptă ramurile semețe către cer. Aici, tânărul din mine își gustă fără de saț muzica ce explodează în ploaie verde de primăvară.
Uneori, Vestul îmi trântește ușile în coșul pieptului, îmi dăruiește argumentele logicii pure și mă ține strâns de picioare să nu mă prăbușesc. Mintea coase pe-ndelete cele mai frumoase cuvinte și îmi lărgește circumferința. Vestul mă cară într-un geamantan plin de „trebuie” și-mi spune povești roșii în care există un prinț și o prințesă iar scriitorul râde în hohote de după cortină. Aici, povestea are un sens, direcția e perpendiculară în rotunjimea cercului și explicația are o explicație. Aici, gândurile crețe sunt amendate iar fiecare lacrimă își găsește un călău. Aici, masca mă îmbracă în rațiune și mă dezbracă de orice emoție.
Uneori, Estul mă găsește goală, mă agață pe o întindere de ape curgătoare unde aerul vibrează în surdină iar natura freamătă în mine. E o absență în plinătate, e o câmpie în care omul se așteaptă și își întinde valul spre el însuși. Estul îmi întoarce îmbrățișarea în mine, îmi apasă chipul și-l colorează în alb, în goliciunea nașterii. Aici, infinitatea îmi încape pe sub piele, rătăcirile devin abstracte iar zborul e esența nemișcării.
Aici, eu devin....
