3

Sunt un croitor fără haine, un făuritor al fericirii fără fericire.
E doar lumina ce vorbește prin mine, căci sunt Om divin prin desăvârșire.

Era un timp în care omul era conștient de preaplinul  ce-l luminează dinăuntru. Căci a deschis ochii iar lumea l-a sedus, omul a uitat să se mai uite către el însuși iar golul a început să crească. Apoi, a devenit din ce în ce mai orb și și-a exilat Divinul în ceruri, ca el triumfător să rămână singur, conducător peste pământ. De atunci, prefacerile s-au adâncit, iluzia și-a reclamat tronul iar omul săracit, a simțit nostalgia.
Nostalgia, frica, muțenia, neputința și durerea drumului atât de lung s-au așezat toate în spatele omului, care de atâția ani merge aplecat și rătăcește în întuneric. Omul visează la ceruri pentru care nu mai are scări.
Am uitat cu toții că nu avem nevoie de scări, căci Divinul ființează și așteaptă.



Am construit o căsuță de lumină care acum își așteaptă pe cei ce o vor locui. Zeul a coborât.
Vino!

2

Căci nu voi înceta din a deveni un monument al îndurării și nici nu voi mai deschide ochii pentru o lume în fața căreia eu nu mă mai închin.

Peste mine se așează întunericul și întuneric va fi, căci lumea  nu merită lumină. 

Omul nu e încă pregătit.

...

E o imagine înăuntrul meu, o imagine pe care o păstrez în suflet de mult prea mulți ani.
E o pădure verde, în amurgul zilei... văd crâmpeie de lumină și un joc al razelor oblice, unde de lumină ce se coboară aducând cu sine, emoția regăsirii umbrelor. În jurul meu, vântul mișcă frunzele și lemnul uscat pocnește. Pădurea îmi dezvăluie pe cei doi oameni, stând așezați pe pământ cu mâinile aproape în îmbrățișare,cu picioarele înecate într-un petec de apă stătută, neștiind de sunt morți, vii sau doar visează.
Sentimentul rămâne același în fața imaginii. O simt, o ating și aproape mă bucur de căldura care mă cuprinde atunci când sunt în apropierea ei dar apoi lumea apare, și odată cu ea, dezamăgirea.

Acum nu mai cred în sens, ci în haos și întâmplare. Nu există nimic în spate, decât încercarea noastră frenetică de a ne agăța de sensuri și iluzii care aduc alinare.

Lumina ființează și se cere a fi dăruită. Însă, omul nu este pregătit.
Nostalgia se naște cu fiecare moment absent din sine, cu fiecare moment în care lumina rămâne doar în imaginea idilică a pădurii.
Omul nu e pregătit.
... și de nu va fi cât timp lumina e în mine, eu nu voi aparține.



Veșnic pășind,
veșnic greșind.



.................................
Mă pregătesc să fiu un pelerin  în căutarea nimicniciei.

Legănând -

Am pornit însetați pe drumul către sine. A fost nevoie  doar de puțină iubire și, firav, ne-am părăsit cercul căldurii și al acceptării necondiționate. Ne-am grăbit să creștem, să ardem anii și să ne părăsim poveștile și jucăriile care de prea mult timp vorbeau din ce în ce mai puțin. 
Apoi, a venit toamna și am admirat cu teamă frunzele ce cădeau, prinse de vânt. Întrebările și-au făcut culcuș în casa prea fragil construită și de atunci am devenit ceva mai împiedicați.
Timpul părea că trece și iluzia emoției încă aducea speranță... și am continuat să căutăm.
Dar de ceva vreme încoace până și somnul nu mai are vise iar timpul a început să stea.
Într-o viață fără de timp, viața însăși se reîntoarce în nimic.

Din veșnicie

Dimineața e învierea din noaptea morții.
...................................................................
 Viața în culori de pre- schimbare.
...................................................................
 Continuitatea scrisă în amintirile frânturilor uitate.
...................................................................
Nostagia se naște cu fiecare moment absent din sine.
...................................................................
Farul din zare, păzitorul drumului către lumină.
....................................................................
 Dorințele sufocate și prea multele cuvinte înghițite.
 ....................................................................

Veșnic pășind,
Veșnic greșind.

M-am împăcat cu Urâta!

Mi-a bătut firav în ușă iar eu, naivă, am primit-o. Fata oglindă, în care toți și toate își puteau găsi un rost și construi o casă, căci loc era din plin, din moment ce ea nu-și mai locuia propriul trup.
... de atunci praful s-a tot așezat.

A venit tăcerea!
............................................................