joi, 27 decembrie 2012

3

Sunt un croitor fără haine, un făuritor al fericirii fără fericire.
E doar lumina ce vorbește prin mine, căci sunt Om divin prin desăvârșire.

Era un timp în care omul era conștient de preaplinul  ce-l luminează dinăuntru. Căci a deschis ochii iar lumea l-a sedus, omul a uitat să se mai uite către el însuși iar golul a început să crească. Apoi, a devenit din ce în ce mai orb și și-a exilat Divinul în ceruri, ca el triumfător să rămână singur, conducător peste pământ. De atunci, prefacerile s-au adâncit, iluzia și-a reclamat tronul iar omul săracit, a simțit nostalgia.
Nostalgia, frica, muțenia, neputința și durerea drumului atât de lung s-au așezat toate în spatele omului, care de atâția ani merge aplecat și rătăcește în întuneric. Omul visează la ceruri pentru care nu mai are scări.
Am uitat cu toții că nu avem nevoie de scări, căci Divinul ființează și așteaptă.



Am construit o căsuță de lumină care acum își așteaptă pe cei ce o vor locui. Zeul a coborât.
Vino!

duminică, 23 decembrie 2012

2




Căci nu voi înceta din a deveni un monument al îndurării și nici nu voi mai deschide ochii pentru o lume în fața căreia eu nu mă mai închin.

Peste mine se așează întunericul și întuneric va fi, căci lumea  nu merită lumină. 

Omul nu e încă pregătit.




sâmbătă, 22 decembrie 2012

...

E o imagine înăuntrul meu, o imagine pe care o păstrez în suflet de mult prea mulți ani.
E o pădure verde, în amurgul zilei... văd crâmpeie de lumină și un joc al razelor oblice, unde de lumină ce se coboară aducând cu sine, emoția regăsirii umbrelor. În jurul meu, vântul mișcă frunzele și lemnul uscat pocnește. Pădurea îmi dezvăluie pe cei doi oameni, stând așezați pe pământ cu mâinile aproape în îmbrățișare,cu picioarele înecate într-un petec de apă stătută, neștiind de sunt morți, vii sau doar visează.
Sentimentul rămâne același în fața imaginii. O simt, o ating și aproape mă bucur de căldura care mă cuprinde atunci când sunt în apropierea ei dar apoi lumea apare, și odată cu ea, dezamăgirea.

Acum nu mai cred în sens, ci în haos și întâmplare. Nu există nimic în spate, decât încercarea noastră frenetică de a ne agăța de sensuri și iluzii care aduc alinare.

Lumina ființează și se cere a fi dăruită. Însă, omul nu este pregătit.
Nostalgia se naște cu fiecare moment absent din sine, cu fiecare moment în care lumina rămâne doar în imaginea idilică a pădurii.
Omul nu e pregătit.
... și de nu va fi cât timp lumina e în mine, eu nu voi aparține.



Veșnic pășind,
veșnic greșind.



.................................
Mă pregătesc să fiu un pelerin  în căutarea nimicniciei.

duminică, 16 decembrie 2012

Legănând -


Am pornit însetați pe drumul către sine. A fost nevoie  doar de puțină iubire și, firav, ne-am părăsit cercul căldurii și al acceptării necondiționate. Ne-am grăbit să creștem, să ardem anii și să ne părăsim poveștile și jucăriile care de prea mult timp vorbeau din ce în ce mai puțin. 
Apoi, a venit toamna și am admirat cu teamă frunzele ce cădeau, prinse de vânt. Întrebările și-au făcut culcuș în casa prea fragil construită și de atunci am devenit ceva mai împiedicați.
Timpul părea că trece și iluzia emoției încă aducea speranță... și am continuat să căutăm.
Dar de ceva vreme încoace până și somnul nu mai are vise iar timpul a început să stea.
Într-o viață fără de timp, viața însăși se reîntoarce în nimic.

luni, 10 decembrie 2012

Din veșnicie

Dimineața e învierea din noaptea morții.
...................................................................
 Viața în culori de pre- schimbare.
...................................................................
 Continuitatea scrisă în amintirile frânturilor uitate.
...................................................................
Nostagia se naște cu fiecare moment absent din sine.
...................................................................
Farul din zare, păzitorul drumului către lumină.
....................................................................
 Dorințele sufocate și prea multele cuvinte înghițite.
 ....................................................................

Veșnic pășind,
Veșnic greșind.








vineri, 7 decembrie 2012

M-am împăcat cu Urâta!

Mi-a bătut firav în ușă iar eu, naivă, am primit-o. Fata oglindă, în care toți și toate își puteau găsi un rost și construi o casă, căci loc era din plin, din moment ce ea nu-și mai locuia propriul trup.
... de atunci praful s-a tot așezat.

A venit tăcerea!
............................................................


vineri, 2 noiembrie 2012

Sentimente întregi

Am dormit cu un ochi deschis, de frica celuilalt tăcut. Am dormit, precum un prunc, strâns în mâinile disperării. Am dormit zilele dorului de frumos și de căldură plăpândă. Mi-am (a)dormit viața. Un timp în care îmi număram gurile de aer rămase, un timp al refuzului iertării. În mine, vântul crud al iernii dezlănțuia furia ce mă lovea peste față cu nesaț.
Apoi, mi-am înghițit scamatoriile ieftine de clovn și m-am păcălit. Am construit cu migală oameni și vise prefabricate, scoase pe linia continuă a banalului înfiorător si mi le-am vândut cu lăcomie.
M-a trezit... și pietrele au început să mi se rostogolească de pe chip. Cu greu, am început să mă găsesc în oglindă și să arăt victorioasă "Uite-mă, eu sunt!"


Am rămas goală, în fața ta. Mi te-am arătat în sălbăticia de femeie și vulnerabilitatea de copilă.
...și nu regret nici un pas dansat împreună.
Îmi re-privesc eternitatea și mă îndoiesc de timp în fiecare spațiu gol de tine.
Mă simt și acum am aflat că eu respir din nou. Eu în tine, tu în mine.

Povestea mea continuă și cuvintele își rescriu sensul în noi.





duminică, 30 septembrie 2012

Confesiuni



Sunt un pelerin al cercului,

un gram de aer purtat

în căușul palmelor fără goluri.


În plutire, mă-ntind înspre

raza palidă ce-mi mângâie

chipul din dimineața înlemnirii.


O adiere de vânt îmi șoptește, încă:

„Om - umbră pătată de teamă,

fir de praf pe calea devenirii-

călător al visării târzii, ești..

.............................................”

și-apoi tace.

vineri, 10 august 2012

Viu în pământ




.........................................
Leneș, mugurul și-a aruncat
prima lacrimă de verde înspre vânt;
în împletire și crud,
din frunze și lemn visător
o impresie în amurg...
m-am născut în pământ.
întru lumină, am răsărit
în joc și încântare,
în uimire și alături.

Mă-ntind în culcușul
mâinilor omului - grădinar,
și mă prefac în izvor
ce freamată în dezgolire.
și înfloresc tânjind
o șoaptă la porțile
din dimineața mângâierii.

Căci drumul e nesfârșit,
floare și om – grădinar
născuți goi din legământ ,
în eterna căutare din îmbrățișare
a reîntoarcerii în pământ.



joi, 19 iulie 2012

Senzaţii





E o lume-ntreagă ce se ascunde în spatele acestui trup;
precum un melc, îmi car în spate o casă şi jumătate.
Gust pe rând şi fără grabă emoţiile-
Fericirea are gust de ciocolată cu vişine coapte,
pe care o topesc în cerul gurii... şi
ceasul se opreşte,
savurez.
Durerea e setea,
ce îmi usucă gura şi mă arde pe dinăuntru;
şi atunci îmi torn un pahar de lacrimi
şi-l beau până la înec.

Ce gust are fericirea născută în - de doi?
În ce culori se măsoară liniştea tandreţii?
Cum se simte în vârful degetelor tremurul emoţiei ?
Ce miros de frunze şi iarbă udă are dorinţa?
În ce note se cântă iubirea?

Acum, te întreb. Tu ştii oare?




duminică, 15 iulie 2012

Om în pământ

Visez la verde
şi la desăvârşire;
din paşii mei picură
speranţe de oameni - copii.
Căci,
drumul mă arde
şi pântecul mă înghite,
mă RE- întorc
în pământ şi-n mamă,
nasc ploaie
şi simt alinare în doi.


Ieri, azi, mâine-
nuanţe de roşu
ale golului în cunoaştere.


Eu, sunt doar un chip
al  infinitului Tot.
Că şi nemurirea curge-n mine
şi-n negură "Om" ţese lumină-
e cântec şoptit în crud
de dimineaţă, aceluiaşi unui singur Eu.


marți, 10 iulie 2012

Născută din 3





Căci simt că sunt plămădită
din pământul unde soarele răsare
și izvorul se revarsă în sacru;

...știu că sunt născută
din albastrul mării în închis
și lut alb arzând de deochi;

...văd că sunt înălțată
din munții unde vântul se-nfioară
și piatra respiră a Dumnezeu.


Pe tine - te,
îmbrățișez ca să adormi
pe petecul de apă
dintre cele 3 colțuri de cerc.
precum...
sunt omul ce se dăruiește.

marți, 3 iulie 2012

Gradinarul

Azi, sunt hotarata sa-mi ard toate povestile scrise la repezeala si fara indemanare. Recunosc ca pana acum m-am purtat precum un scriitor fara a-casa si am creat doar pentru a nu lasa spatii goale si timp irosit in absenta.
Basmele cu eroi fantasmatici au primit punctul de incheiere. Acum, nu-mi mai privesc suspicios de dupa cortina personajele, ci ma retrag de pe scena. Am obosit sa fiu clovn intr-un balci al oamenilor fara chip.
Vreau sa cresc si sa invat  jocul armoniei 1-2-1.

Ma predau si ma ofer tie...caci un creator isi gaseste alinarea intr-un creator mai inalt.
Am pornit la drum pe carari diferite si desi fiecare, la randul sau, s-a impiedicat de radacini ce ieseau razlete din pamant, de pietre neobosite care te ingenuncheaza si te aduc cu fruntea izbita de pamant, cumva, am ajuns in luminis in acelasi moment. Impreuna am creat o imagine... si fara  frica, clipa ni s-a aratat.

Jocul de lumina si umbre a nascut traire iar cartea a inceput sa se scrie singura, cu verbe la plural si ritmuri ce ne-au reamintit de natura ce zvacneste in fiecare dintre noi.
Ma imbratisezi in muzica si degetele iti danseaza frenetic de-a lungul trupului meu, descriind cercuri si valuri de simtire.
...caci am zis da, ma avant langa tine si incep a scrie in doi inflorirea.

sâmbătă, 30 iunie 2012

Ecouri



Mâna mea, umărul tău-
joc în albastru și verde
de copaci răsfirați în piept
și povești născute din muzică.
Ieri
ți-am șoptit că ritmul
ce se răsfrânge-n tine
mă izbește peste trup
în valuri...
ecouri de poezie și buze.


Te inspir - respir,
mă întind în îmbrățișare
...și sunt nisip, sunt vânt,
suntem mare.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Invers




Merg, mă reîntorc, mă uit spre cer și respir. Câteodată mai închid ochii, mă întorc spre mine și ascult susurul și soarele întinzându-se de-a lungul umărului meu drept. Pot să recunosc într-o clipire de gene răsfirate cuvântul pe care de atâtea zile tot încerci să mi-l ascunzi.
Ce sunt eu fără văl? o fărâmă de om cu o cunună de vise purtate pe frunte...
Pășesc, sar la fiecare doi pași și-mi lovesc genunchii de ușile pe care am uitat să le închid în graba mea de a-mi îngropa morții.
...și știu că dansez atunci când trupul mi se înalță și ating cu vârfurile degetelor alte trupuri, oameni, cântece și clipe de tandrețe.
Îmi prefac viața într-un mănunchi de ramuri, pietre și muguri...și redevin pământ udat de ploaie.
Îți simt frământarea și mă pierd în jocul meu de v-ați ascunselea cu eroi născuți din dorințe și apăsări temătoare în coșul pieptului.
Mă-ntind și te pătrund prin fiecare fragment de tăcere, deși tu în copilăria ta, ți-ai așezat pe chip masca uitării fără noimă. Eu te-am creat și acum, eu îți aduc iertarea.
Zboară și privește înapoi doar când vei fi crescut suficient de mare.

deschid ochii
..................
    respir

luni, 28 mai 2012

Vorbim de oameni și teamă

E ceea ce ne macină
cu fiecare râset, ploaie și
asfințit.
Ma tem, căci în jocul meu
de copil dezrădăcinat
am uitat să-ți scriu povești,
să-ți sărut fruntea și valurile
revărsate în mine.
Mă ascund în liniște și
îți desenez cerul în palme;
și încă aud
obsesiv
..........................
tic - tac, tic - tac.

Mă trezesc din mine
și mă ofer vântului,
căci în pașii mei
se naște un
destin întreg de timp.

duminică, 6 mai 2012

Rugăciune


Mi-am spus obsesiv
că timpul șterge tot,
durerea se transformă
în lecții învățate
și în centrimetri măsurați în
maturitate.
... dar e doar o rugăciune jalnică,
ca amintire a
cântecului de alinare al mamei
și legănarea de copil speriat.

Căci timpul nu șterge,
ci îngroapă oamenii
și nopțile...
și golurile care încă dor.

Recunosc că sunt zile,
când eu îți silabisesc numele
ca într-o încercare de a mă bucura
de fiecare literă,
de fiecare fragment de timp,
în care 1 era egal cu 2...

Iar atunci insuportabilul
redevine pace și liniște.

joi, 12 aprilie 2012

Pentru oameni



Simt cum se așterne din straturi din ce în ce mai groase, liniștea.

A fost un drum plin, cuprinzător, conținător și suprasaturat de piedici, de colțuri dureroase și goluri vaste.
Precum pasărea Phoenix, am murit și am renăscut în nenumărate ori, iar apoi am învățat.
Cu fiecare căzătură, m-am aplecat mai mult către pământ și am început să merg, privind în jos.
Ore scurse în lacrimi, tremur și agonie. Mi-am cutreierat lumea încă de la nașterea omului și m-am oprit epuizată pentru a savura gustul sărat al copilăriei iar apoi am râs spasmodic.

E adevărat că alături de tine, am crescut. Te-am simțit lângă mine 365 de zile și numărătoarea tot nu se oprește aici.
Pas cu pas, am adunat împreună timpul în termeni de sentimente, lupte și oameni atinși.
În camera verde, mi-am alungat controlul, dezumanizarea și m-am arătat în pustietatea, slăbiciunea deplină și furia ce se amplifica în cercuri.
M-am dezbrăcat ca să stau de vorbă cu moartea...și am creat frumusețea.

Nici acum nu înțeleg cum am doborât frica, dar am aflat că uneori necunoștința naște emoție vie.
Privirea înecată în lumină aprinsă, ochii umezi și trupul aplecat ca într-o încercare de a îmbrațișa aerul și copilul certat cu Dumnezeu.
Ți-am simțit căldura și iubirea față de cel care în fața ta creștea cu fiecare zâmbet schițat în colțul gurii.
Rămân cu speranța că și pentru tine, acest drum să fie înțesat cu lecții învățate despre perfecțiunea și sacralitatea existentă în fiecare om.
Căci împreună am redescoperit focul și ne-am întins mâinile pentru a mă privi renescându-mă.
Agonie și extaz.
Recunoștință.

Mărturisesc un botez întru fericire...


(Pentru Lucian)

vineri, 6 aprilie 2012

Adunate- Desperecheate

Nopți plânse
nopți citite
nopți scrise
..........................

E liniște,
energie infinită
și un gust dulce de struguri copți.

Azi uit
să ating,
să-mi cânt în cuvinte și ploaie
amintirea, urma și indiferența;
...căci, rămân o visătoare,
o călătoare prin îmbrățișări cu
miros ud de verde.

sâmbătă, 10 martie 2012

Intre umbre



Am iubit 3 umbre.

Noaptea am gustat cu tine ceata si am cantat cu mainile felinare si unghiuri de lumina. Tu mi-ai aratat cu degetul pe chip golurile, iar eu, nebuna, le-am ascuns din teama de a-ti parea prea neinsemnata pentru a fi atinsa. Eu ti-am cules frunze ruginii si te-am imbracat in poveste si speranta. La rasarit, cantecul s-a stins iar tu ai amutit, caci eu inca duceam dorul unei fantome care fuge.

Dimineata, Omul m-a trezit, m-a dezbracat de copilarie si m-a coborat din plutire. Tu m-ai impamantenit si mi te-ai aratat in lumina cruda a timpului ce trece si te arunca in lupta reintoarcerii acasa si a unui somn in brate cu singuratatea. Impreuna, ne-am dezbracat de dezamagire si am baut-o intr-un ceai de trandafir in cafenele intunecoase ce ne reaminteau de sangele ce ne curge in vene.

La amiaza, am schimbat rolurile si ne-am fost confidenti unul altuia. Cu tine am savurat naturaletea unei imbratisari si mirosul unei beri prea tari. Am infruntat munti de zapada, frigul scarilor de bloc si noptile intregi scrise, transcrise in schimburi de energie si liniste.

Umbre, fragmente de timp...

Ma trezesc si imi aduc aminte ca te-am intalnit cu doua mii de zile inainte de a invata dezamagirea.

Tu reprezinti timpul si intregul...

iar eu am inceput sa sap gropi si ma gandesc sa-mi schimb profesia.

joi, 8 martie 2012

Singuratatea se invata in fiecare zi. La inceput, apare fara nici o avertizare si pe zi ce trece te intalnesti, dimineata cu ea la cafea si la o conversatie tacuta ca intre doi prieteni vechi.

Cu timpul, Ea devine tu, iar tu devii Ea.

Apoi apare golul...

vineri, 2 martie 2012

Marturisesc ca te decupez dintr-un trecut incert si te fac prizonierul unei sperante nebune de mai bine impreuna. Nu am ascultat niciodata de ratiune si nici acum nu o ascult, cand se complace in contradictii fara sens cu inima. Ai starnit emotii si ma tem ca inca nu am obosit sa-ti las usile deschise.

Inca simt si
astept...

duminică, 26 februarie 2012

Idei de primavara




Ma declar o sadica impatimita. Am visat cu ochii deschisi doua zile de plimbari lungi si meditatii pe bancute mizerabile din parcurile goale, bucurandu-ma de aerul cald si atmosfera ce prevestea primavara, incat m-am impotrivit si doar de-a dracu' am stat in casa, ramanand doar cu scenariile fantasmatice a ceea ce as fi putut simti.

Deschid geamul larg si inchid ochii...mi-e dor de conversii decolorati si rupti in calcaie, mi-e dor de tricourile negre taiate larg ca sa nu ma sufoc, mi-e dor de parul valvoi si fruntea incruntata, de versurile apocaliptice si chipul ascuns, mi-e dor de mine cea de atunci.

Erau momente pline de intrebari si framantari tarzii, de zvarcoliri tomnatice, de carti vechi si eroii romantismului mort... era timpul usilor inchise.
Nu cred ca mi-as dori sa revin la acea Larisa, fiindca stiu ca datorita ei, acum Eu sunt ceea ce sunt. Ea a pus bazele si a construit temelia casei mele, ei ii datorez satisfactia pragurilor pe care le-am atins de-a lungul timpului. Acum, vreau sa ajung doar sa-mi constientizez continuitatea, caci deocamdata aceste doua perspective sunt separate si nu una si aceiasi persoana in doua momente diferite.

Nu cred ca am avut o etapa mai ciudata, ca cea prin care trec acum, niciodata. Surprinzator pana si pentru mine, este calmitatea cu care ea se manifesta, cred ca de abia acum incep sa ajung la naturaletea Omului ce-l contin.
Ma construiesc continuu, cu fiecare zi, cu fiecare om pe care-l intalnesc. Intrebarile au incetat de mult timp sa ma mai chinuiasca, acum ma las in voia vantului si renunt la control... si nu mi-e frica.
Am parasit frica, caci stiu ca acum, Eu cresc.

duminică, 19 februarie 2012

3




Îmi dansezi pe pleoape
dimineața, vântul și verdele.
noaptea respir și-mi beau
neputința în culori de basm,
mă dor mâinile și gândurile
uitate pe geam.
Cânt, râd și urc scări
sar în pas de doi
și mă-nchid în violet...

Și poate simți
și râzi
cu trei obraji roșii.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Inginer de sisteme robotizate umanoide




Mi-am dorit atat de mult stabilitatea si am incercat prin orice mijloc sa ma determin sa nu mai sar de la o stare la alta, fara nici o baza temeinica, incat acum, cand sunt treaza, ma simt impietrita. Am parasit vulnerabilitatea, am asteptat cuminte in fundal si impietrirea m-a invitat la dans. Iar eu am acceptat...

Pana mai ieri, eu imi repetam cu exactitate discursul si argumentele de om matur si echilibrat ce ma credeam, dar acum accept ca am ajuns din nou in ipostaza de ma pacali, doar pentru a nu ma confrunta cu ceea ce este in mine. Vreau sa cresc si vreau sa cred ca fiecare zi e o experienta de la care eu invat ca apoi sa imi scriu lucrarea de licenta pentru admiterea in randul oamenilor maturi, fara regrete.

De ceva vreme incoace, Larisa functioneaza pe modul "automat" iar din ea ramane doar un robotel care vorbeste, rade sau mai zice cate o replica interesanta. Insa daca robotelul simte ca nu poate face fata, atunci apar Eu si sunt prezenta langa tine.... in rest, imi pare rau, dar acum nu ma simt in stare sa ies din amorteala ce ma paralizeaza.

Eu sunt o persoana careia nu-i sta bine in extreme si imi dau seama ca m-am temut intotdeauna sa devin o stana de piatra iar acum cand ma ratacesc din ce in ce mai mult in straturile ce ma acopera; acum, cand stau in fata ta, imi doresc sa fi trecut ca un buldozer peste tine, ca eu sa raman linistita deasupra norilor si sa-mi gust scenariile si fantasmele ce ma rupeau de mocirla si circul de sub mine.

In infantilitatea mea, am regrete si imi doresc sa dau timpul inapoi.
Da, nu sunt matura si nici nu vreau acest statut daca maturitatea este egala cu impietrirea. Raman un copil, caci aici eu pot sa simt...

marți, 31 ianuarie 2012

Fragmente si oameni



E dimineata si ma trezesc ametita din fragmente de vis nauce ce imi lasa in maruntaie sentimentul glorios al nostalgiei, insa ironia isi pune amprenta si asupra continuturilor imaginare ale vietii mele, iar visele din piept se sting si apare uitarea.

Amortita, imi indrept spatele, imi intind mainile obosite si imi asez oasele la locul lor, ca pentru a ma pregati pentru inca o zi fara sens dintr-un sir prea lung de momente inutile.

Dimineata eu nasc sperante, la pranz imi cos pe fata o masca mult prea folosita iar spre seara, in siguranta spatiului pe care eu il investesc cu numele de "acasa", ma dezbrac si raman goala in fata mea. Acasa, din Larisa ramane doar eu. Aici, imi permit sa ma las cuprinsa de emotii, de dezamagirea ce isi reprinde radacinile in mine.

Nu stiu daca acum sunt mai matura si nu ma mai las atat de usor afectata sau daca acum, pur si simplu pilonii pe care mi-am reconstruit trupul sunt doar dovezi false ale incapacitatii mele de a mai accepta ca am ramas aceeasi persoana fragmentata... sau poate amandoua.

Nu stiu daca mai vreau sa aflu ceva, acum accept ca doar mi-e bine in starea de amorteala si dezinteres ce ma cuprinde in fiecare dimineata. Poate si din acest motiv, am nevoie de acea ora in care sa-mi asez cu meticulozitate masca si sa-mi imbrac zecile de haine care sa ma ascunda de lumea de afara.

Sunt un om care se arata dar totodata se si ascunde. Poate ai impresia ca ma cunosti, poate si eu am aceiasi impresie, insa realitatea mea este diferita de a ta. Realitatea omului care se ascunde in mine nu suporta etichete, caci ea este intotdeauna altfel.

Sunt doar un om, dar in acelasi timp sunt si omul.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Râsete



M-am luptat cu viscolul, mi-am primit palme și împunsături, uneori chiar eu însămi am recurs la violență și gesturi necugetate. Nu puține au fost zilele în care frica mă acapara și mă împingea într-un vârtej de furie care în final se solda cu răni deschise și dureri de cap supărătoare.

De cele mai multe ori, eu mi-am fost atât victimă cât și călău. Victima era supusă, suporta multe înfrângeri și suferea iar călăul din mine o pedepsea pentru că a fost atât de naivă încât să cadă în capcana unei dezamăgiri fără puncte de suspensie.

Gândurile zburau libere, emoția îmi învolbura corpul și-mi simțeam picioarele grele de la atâtea căzături, eram într-un conflict permanent cu propria-mi fragmentare dar spre apus apărea și somnul, binecuvântarea zilei. În somn, eu muream... era curajul de a nu fi pe care eu nu mi l-am asumam în timpul zilei, căci încă exista o parte din mine, care îmi conținea toate zdrențele și o făcea pe croitorul de oameni vii, capabili să ducă lupta la sfârșit.

Eram totul și nimic în același timp, zilele treceau fără noimă iar eu nășteam milioane de goluri pe care încercam să le umplu cu iluzii și povești imaginare. Mă hrăneam cu durere și suferință și îmi beam lacrimile o dată la două zile. Atunci, eu creșteam, creând continuu un om fără chip...

Nu-mi promit că nu mă voi mai întoarce la acel copil speriat care se juca de-a Dumnezeu cu mine, ca și cum viața mea ar fi fost doar o punte către armonia și frumusețea pe care el o găsea în moarte, dar știu că deși viscolul îmi lovește fața și mă orbește, acum eu pot să râd.

De prin buzunare



Uneori nu mă înțeleg, uneori nu mă iert sau accept
uneori mă împotrivesc și dau cu picioarele
uneori orice pas se naște prin durere
uneori mă îndoiesc și mă întreb
uneori nu sunt capabilă să fiu.

Dar...
Câteodată iubesc simplul fapt că exist,
câteodată zâmbesc cu ochii
câteodată mă las condusă de emoție
câteodată ating și mă las atinsă
câteodată văd, gust, aud și simt
... ceață, mâini și trupuri calde.

Îmi aduc ultima ofrandă zilelor cețoase și stâlpilor de lumină. Mă dezleg de tristețe și așez frumusețea și bucuria într-o cutiuță pe care o voi păstra în buzunarul drept.

duminică, 22 ianuarie 2012

Sunt doar o undă de energie
ce-și schimbă direcția
la intersecția dintre două guri de aer.

Mă prefac în vânt
și aștept
un om însetat
care să mă binecuvânteze-n îmbrățișare.

Îmi înalț chipul către cer...
căci acum am învățat
să mulțumesc.

marți, 17 ianuarie 2012

În fiecare zi, eu cânt



Mi te-ai întins în trup
și ți-ai revendicat dreptul
să mă inspiri și să
locuiești fără titluri pompoase.

Sunt doar o tânără
prinsă... aprinsă
între două mări
și-un petec de pământ,
pe care omul își cântă
frumusețea ritmului
în pași de tandrețe și căldură.

M-am născut goală iar
azi, deși cu câteva straturi-n plus,
mă descos și-ți arăt goliciunea...
armonia și natura ce izbucnește în verde.

vineri, 13 ianuarie 2012

Dimineața

Acum ceva timp, eu, încă urlam;
era doar un strigăt fără ecou
precum pustnicul din munți ce-și cântă
ultima odă bătrânului solar.

Mă ascund de frica ce-mi frământă
oasele în fiecare noapte;
poate obrajii îmi sunt la fel de pământii
iar pietrele mă lasă cu gust sec de respirație frântă.

Mănânc sânge și uneori viață,
mă acopăr cu lut și mă prefac
culeg o creangă, o apăsare, o șoaptă
și aștept dimineața.
.... și poate acum ating oceanul cu fruntea.