Intrebari

One has to come to terms with one's own mortality.
And you can't really help people who are having problems with mortality,
If you've got problems of your own.
So you have to begin to sort things out,
And I thought that I had sorted things out untill I saw this excerpt from this book,
Of certainty I shall remember what it said:
"Life is not the opposite of death. Death is the opposite of birth. Life is eternal."
And I thought that it's the most profound words I have ever heard about that issue and it really put me in peace.
(I felt it was a wonderful story.)
And that's it.
What else is there to say?
Life is eternal.
Surrely the opposite of life is not death, but life is eternal.
There is no opposite.
And so, what happens is, I suppose,
(And isn't it a raging or outrageous)
State of pure consciousness, stillness and silence?
Yeah, what we are loooking for now,
We are searching for and we have been searching for,
Now we've become closer it and now we know it's already there,
Is there for ever to seek,
It's there,
And it' s going to be there,
All the time,
Forevermore.

Only you can heal your life
Only you can heal inside

Life is eternal...


Nu stiu cine e vinovat, nu stiu ce s-a intamplat in tot acest timp. E ca si cum viata s-ar fi desfasurat automat iar eu am fost doar un pion care a asistat la curgerea timpului. Dar acum vreau sa cred ca sceneta s-a incheiat iar cortinele au fost trase.
Ma uimeste de fiecare data cu cata rapiditate trece timpul peste tine, fara ca tu sa realizezi nici macar o clipa cate momente minunate pierzi.
Undeva, in tot acest haos denumit viata eu m-am pierdut. De ceva timp incoace, imi tot pun intrebarea "Esti capabila sa fii?" dar raspunsul intarzie sa apara si aici intervine uitarea si indiferenta. Rarele clipe de luciditate interna sosesc acompaniate de o dezamagire crunta. O dezamagire cauzata de insasi existenta in sine. In aceste clipe, raspunsul la intrebarea obsesiva imi apare difuz in minte "Este mult prea greu sa fii".
Ultimele mele lecturi imi accentueaza ideea ca pe zi ce trece pierd din ce in ce mai mult din mine. Devin doar o masca palida a ceea ce sunt iar punctul culminant este acela in care aceasta masca superficiala imi acopera in totalitate chipul, incat singurul fapt de a o da jos atunci cand ma simt in siguranta devine mult prea chinuitor, uneori aproape imposibil.
E usor sa zambesti cu buzele, e mai greu sa zambesti cu tot chipul, cu intregul trup.
Cine stabileste conceptul de normal sau de ideal?

Sunt nervoasa, neputincioasa si am o mie de probleme pe cap

PUNCT

I climbed the tree to see the world

Azi e ultima zi din doi cei doi ani de facultate. Nu-mi vine sa cred ca fata care visa la orase indepartate si se uita in sus la cei de clasa VII-a, uimindu-se de inaltimea si statutul lor de viitori liceeni...a ajuns aici.

Nu e mult, nu e nici putin, insa pentru mine uimirea inca persista.
Eram mici si ne imaginam cine stie stie ce grozavii, studentii plecati in toate zarile erau un fel de fiinte mistice iar noi speram ca intr-o zi vom fi la fel de liberi precum ei.
In timpul vacantei, orasul mic si pustiiit se insufletea de viata si forfota. Atunci ghiceam ca studentii au venit din nou acasa, plimbarile cu versisorii mei studenti aveau sa reinceapa iar rasetele se vor auzi din nou de unde le lasasem ultima data.
Curiozitatea mea se finaliza cu o multime de informatii despre sesiune, orar, cursuri si seminarii insa tot nu le intelegeam...un mister absolut.

Ma uimeste cata putere am avut sa lupt cu refuzul familiei si apoi cu independenta pe care am capatat-o. La inceput, nu stiam ce sa fac cu ea. Ma legam sistematic de singura persoana cunoscuta din Bucuresti, singura persoana care imi reamintea ca nu sunt singura in imensitatea orasului si ca am un "acasa" la care ma voi reintoarce,ma legam de Mihai.

Timpul a trecut, iar eu am invatat sa merg pe propriile picioare, am invatat sa nu-mi mai fie frica de oameni si de locuri necunoscute. Facultatea a devenit o certitudine iar visul meu s-a adeverit a fi tocmai potrivit pentru mine. Am legat prietenii stabile, am inceput sa ma atasez de colegi, de profesori si de tot ceea ce inseamna facultate. Am aflat ca pot fi buna in ceea ce fac si am avut ocazii nenumarate de a-mi dovedi acest lucru.

Intr-o discutie recenta, mi-am reconfirmat sperantele. Vreau doar sa-mi pot gasi directia si sa am puterea sa o urmez.

I'm back!

Da, stiu ca am lipsit mult dar nu am avut pur si simplu timp sa scriu. Iar daca am avut, jocurile de pe facebook mi-au creat un grad de dependenta prea mare pentru a-i putea rezista.
Oricum, problema e ca se dau proiectele de final, se apropie sesiunea si eu am nevoie de ajutorul vostru, asta daca mai citeste cineva.
Daca nu, macar am incercat.

Here is the deal. Am de realizat o cercetare la Psihologie cognitiva si am nevoie de subiecti. Nu va supun unor experimente cu electrosocuri, ci doar va prezint 4 apartamente din Bucuresti, urmand ca voi sa optati pentru cea ideala.

Oki, daca vrea cineva sa-si piarda 4 minute din viata, lasati-mi un comment si va trimit chestionarul.

P.S. Sper sa am timp sa mai scriu si pe aici, ar fi dragut sa va mai povestesc aventurile mele la UNATC si alte chestii obisnuite.

Cismiugiu

Am citit si am recitit de zeci de ori postarea anterioara, ca sa tin minte si sa fructific la maxim decizia si acceptarea ideii ca sunt o alta persoana, mai fericita, mai nebunatica si mai plina de viata. Iar acum cred ca a avut efect.

Ziua de azi nu era prea promitatoare, avand in vedere cele 3 cursuri plictisitoare si caldura molesitoare ce ma indemna la plimbari si discutii, asa ca am schimbat-o intr-o zi minunata. Am iesit in Cismigiu cu prietenii si am sarit la trambulina. Daca mi-ar fi propus cineva chestia asta acum cateva saptamani sau luni, as fi zis cu siguranta un NU raspicat. Dar azi...a fost diferit.

Un lucru atat de neinsemnat si comun m-a facut cu adevarat fericita. Inteleg pe zi ce trece, ca bucuria sta in a face acele lucruri nesimnificative, mici, dar care tie iti fac placere. Am simtit bucuria copilului din mine care nu a facut toate acele nebunii la varsta la care ar fi trebuit. Asta a fost prima oara pentru mine cand am sarit la trambulina. Trist, dar cu atat a fost mai important pentru mine sentimentul pe care l-am resimtit din plin.

Da, e bine si ma simt fericita.

Far away...from me

Pot...eu pot!
Azi am inteles, am constientizat si am acceptat ca pot fi din nou eu. Asa cum eram, asa cum ar trebui sa fiu...sa fiu eu, eu insami, neschimbata de nimeni si nimic, cu amintiri si suferinta, cu clipe de fericire si calitati, cu defecte si emotii.

Mi-am impus pentru prea mult timp sa fiu acceptata de ceilalti, m-au modelat prea mult si m-au influentat destul nevoile altora. Mi-au zis demult " esti sensibila si vulnerabila" iar aceasta replica indelung repetata m-a facut dependenta de apropierea celorlalti si am crezut ca nu ma voi descurca niciodata pe propriile mele forte.
Apoi mi-au zis "fii independenta, descurca-te singura!" si am devenit prea singura, am devenit ceea ce eu nu am vrut niciodata sa devin. Nu am mai vorbit cu mine insami, mi-am amutit nevoile, mi-am ingropat emotiile si am invatat sa tac. Am invatat ca nevoia mea de vorbi si de a-mi impartasi parerile e daunatoare si face rau, e insuportabila.
Am invatat treptat sa nu mai plang, iar ochii mi-au secat, nu era bine sa plang caci paream a fi o prefacuta care plange pentru a santaja pe cel din fata mea.

Am tanjit atat de mult dupa plimbarile prea lungi, dupa discutiile profunde si impartasirea acelor lucruri care-mi provocau emotii. Mi-am dorit atat de mult sa redevin eu, acea fata cu mii de ganduri si vorbe, care stia sa mestereasca cuvinte si culori tempera, care plangea si radea cand citea o carte, care inca stia sentimentul unor bucurii simple. O bucata de cer senin, un apus de soare rosu, mirosul unei nopti instelate de vara pe care o priveam de pe balconul casei mele ore intregi, bucuria de a plange, simplitatea unui raset, entuziasmul unui joc si sentimentul imprevizibilitatii.

Nu stiu unde m-am pierdut pe drumul catre mine insami, pasii mi-au fost indreptati spre alt orizont iar eu am acceptat si m-am resemnat, nestiind cat de mult rau imi fac. De ce mi-am facut atata rau, stiind ca nimeni nu-mi poate face bine, decat eu insami? Cand toti ceilalti te pot rani in atatea feluri, de ce am facut si eu acelasi lucru?

Am inceput sa rad atunci cand ar trebui sa plang, am inceput sa rad de ironia propriei vieti si de suferinta ce imi zdrobeste corpul. E ca si cum as fi fost oarba pana acum, am fost o marioneta in mana altora, m-am lasat purtata de vant si de convingerea ca acesta mi-e destinul. Mi-am sufocat orice dorinta de mai fi eu, singura cu gandurile si emotiile mele. M-am temut atat de mult sa imi mai manifest suferinta, sa mai fiu vazuta plangand, sa ma simt vulnerabila in fata celorlalti.
Asta am fost eu pana acum...

Azi nu am facut nimic special, asa incat sa ma astept la aceasta ploaie acida de emotii si sentimente constientizate. Azi am reusit doar sa rup un creion cu degetul. Atata tot. Dar doar de atat aveam nevoie, caci gandurile se framantau in mine si cresteau de cateva saptamani. S-au inmultit, au prins o forma si au explodat. Mi-a dat tot inconstientul pe afara, iar aceste ultime zile au fost pline de constientizari subite.

Am inteles unde am gresit si ce am facut, am inteles ce vreau si cine sunt. Mi-am acceptat greselile si vreau sa o iau de la capat. Vreau sa redevin EU, din ceea ce am fost si ceea ce sunt acum. Timpul nu poate fi dat inapoi, greselile nu pot iertate si nici uitate, raul si suferinta nu pot fi sterse, dar toate pot fi revalorificate si reinvestite. Eh, le voi investi intr-o Larisa mai buna, mai fericita, mai optimista, si cel mai important, mai impacata cu sine.

Vreau doar sa plec din mine, din tine si din noi...vreau sa fug din momentul inghetat in timp in care am ramas, vreau sa fiu in prezent si sa imi reamintesc permanent ca trecutul nu mai poate fi reiterat, iar nimic nu mai este asa cum a fost odata. A trecut de prea mult timp vremea basmelor si a povestilor in care oamenii traiau sute de ani fericiti pana la adanci batraneti iar moartea era doar pedeapsa ultima pentru zmeiii cei urati.

Eu traiesc aici si acum.

Larisa, fericita

Larisa a fost fericita sambata, a dansat atat cat conditia fizica proasta si inima greoaie i-a permis, dar s-a simtit bine, ca o tanara de 21 de ani. Iar acum sper ca si ziua mea imi va aduce macar un sfert din fericirea ce m-a cuprins sambata.
La multi ani, Ralu si Dani!:D

Nu stiu...

Nici nu stiu daca mai am ceva de zis. Zilele mele de persoana sanatoasa fizic (dar si psihic) se zbuciuma pe ultima suta de metri iar eu ma uit la ele cu jale cum sunt ucise de frigul nauc de afara. Viata mea se invarte acum in jurul acelorasi nemultumiri. Scurtele momente de fericire imi incalzesc uneori gandurile, dar cum "in fata mortii, omul tot singur ramane", la fel si eu dupa ce ies din rolul de persoana sociala ce se manifesta pe la facultate, raman tot eu, singura. Eu si cu gandurile mele.

Aseara am simtit frica in toate oasele...mi-am inghitit orice cuvant si lacrima sarata ce imi mai ramasese intr-un rabufnit zgomotos. As vrea sa ma eliberez de toate aceste griji ce ma incarca pe zi ce trece, as vrea sa nu-mi mai doresc atat de multe si sa ma multumesc cu mai putin.

Death of a housewife

Prietenele mele si o parte mare din colegele de la facultate au iesit in oras la o "seara de dans"...iar eu stau in casa, ca femeia gospodina, matura la 40 de ani care nu stie altceva decat sa munceasca, sa faca curat si ceva nasol de mancare.
Ma simt cu adevarat o tanara care implineste 21 de ani. Multumesc destinului!

Ma intreb cand o sa-mi traiesc cu adevarat varsta?!
...iar eu raman cu acelasi chip trist, manjit cu framantari tarzii si nervi de primavara.
Nu, nu-mi place cum sunt acum...

Come

Nu stiu ce se intampla cu viata mea acum. Totul a capatat un ritm galopant,incat simt ca nu mai pot tine pasul. Iar vremea de afara ma imbie la plimbari prea lungi pentru rezerva de energie ce mi-a mai ramas. Proiecte peste proiecte, zile de seminarii ce tin de dimineata pana seara, jobul meu part time cu o norma de 250 de produse incarcate pe zi, interviul de vineri pentru acceptarea la un modul de workshop-uri ce vor tine o saptamana, teste ce trebuie aplicate, carti xeroxate, cursuri pierdute, teava de apa sparta...
Cate mai sunteti?!

Nu mai pot sa gandesc limpede. Cei 21 de ani ai mei ma ajung rapid din spate si imi incarca spinarea cu prea multe poveri.

Come wander with me...

Am timp si forta pentru toate acestea?
I will never be free

Finally

In sfarsit am gasit si un fel de job, de unde sa scot niste banuti de buzunar. Ajut la editarea unui magazin online de instrumente, lumini, mixere si alte chestii de gen. Imi mananca o gramada de timp si energie...dar, decat nimic!
Asa ca, de acum postarile o sa vina doar atunci cand chiar o sa am chef de scris ceva.
Bafta tuturor in noul semestru!

Da

As vrea sa vina primavara, sa ma plimb in Cismigiu si sa ma intind pe un petec de iarba. Mi-e dor de acasa, de oraselul pe care nu l-am mai vazut din decembrie, mi-e dor de zilele de duminica, cand ma trezeam cu soarele batand in geam si linistea ce-mi invada casa, mi-e dor de pasarile care-si facusera cuib in balconul meu si de cirpiturile lor care dadeau trezirea in toata casa. Mi-e dor de zilele in care ma duceam la liceu si veneam in pauza mare de 20 de minute pana acasa sa-mi alint noul meu catel.Mi-e dor de atatea clipe, emotii, trairi si amintiri incat as putea sa scriu o carte intreaga a carui pagini sa inceapa doar cu "mi-e dor".

O saptamana greoaie cu un weekend extrem de obositor dar si interesant, in care am experimentat multe trairi dar am si invatat multe lucruri noi. Conferinta mi-a dat un oarecare sentiment de... In marea de profesori universitari, psihoterapeuti experimentati si persoane implinite profesional, m-am simtit o mica studenta fara habar de ceea ce inseamna psihoterapia experientiala unificatoare si relatia concreta psihoterapeut- client. Chiar si cu aceste impedimente, sau dimpotriva ocazii extraordinare de a vedea cum arata, cum vorbeste si se comporta un psihoterapeut, am beneficiat de 2 workshop-uri foarte interesante. Meditatie pentru redescoperirea si reconectarea cu sine, psihodinamicile cuplului, identitate de sex-rol si sexualitate- toate acestea m-au invatat ceva nou si am gasit cheia a catorva mici probleme cu care ma confrunt.

Aceasta experienta mi-a intarit convingerea de a face psihoterapie si de a ma specializa serios in aceasta ramura. Mai ramane doar sa-mi gasesc scoala de psihoterapie care mi s-ar potrivi, iar aceasta cred ca este partea cea mai dificila.

Sper doar ca visul si dorinta ce a lancezit in mine timp de 5 ani, si se materializeaza incontinuu de inca 2 ani sa devina o realitate palpabila si sigura pentru mine. In contextul actual, in care multi considera psihologul ca fiind "cel ce vindeca nebunii" sau ca fiind o pierdere de timp, imi reconsider serios decizia luata. Insa exemplele din jurul meu de prieteni ce urmeaza facultati fara a avea pasiunea si iubirea fata de domeniul in care s-au specializat, ma ajuta sa merg mai departe. Prefer de mii de ori sa-mi implinesc dorinta si sa-mi urmez pasiunea cu riscul de a avea o ascensiune economica si profesionala dificila, decat sa fi facut o facultate si sa fi trait o viata cu sentimentul permanent al insatisfactiei si lipsei de placere fata de ceea ce as fi desfasurat.

E greu, dar nu imposibil iar cu fiecare clipa ce trece, realizez ca am facut alegerea corecta pentru mine si ca ceea ce fac/voi face ma caracterizeaza complet si se pliaza pe structura mea. Aici nu e vorba de adaptare la situatia concreta de viata, ci de potrivire totala. Nu ma simt ca fiind asezata in patul lui Procust, ci simt ca mi-am gasit "patul" real, cel ce era menit pentru mine.
Am simtit asta si mai acut vineri, cand am fost inconjurata de altii ca mine, dar impliniti si deja "deveniti" profesional. Am simtit ca fac parte din aceea lume, ca ma pasioneaza fantastic si chiar o iubesc. Nu stiu cum sa descriu in cuvinte sentimentul de a te simti acolo unde ar trebui sa fii, cu oameni care gandesc si simt ca tine. E ceva minunat ca am reusit sa-mi gasesc vocatia atat de devreme si ca am avut posibilitatea sa-i dau o forma in realitate.

Da, vreau sa fac asta!

Cica rutina de "blogger"

El Sandero Rojo m-a invitat sa scriu despre asa zisa rutina de blogger.
Pai la mine e destul de simplu, avand in vedere ca nu scriu zilnic, ci doar atunci cand mi se pune pata pe ceva.
In sesiune ora de trezire a fost constanta, oricat de mult m-as fi straduit sa fiu mai matinala, ma trezeam pe la 11-12. Dupa cafeaua de la amiaza, deschideam laptopul, rugandu-ma sa-mi faca un ultim favor si sa se mai deschida o data si poate, poate prindeam si eu retelele wireless de la geam. Mi-e lene sa-l conectez la modem, si sa stau legata de el. Oki, imi verific mail-ul, grupurile de la facultate, site-urile profesorilor in cautarea rezultatelor la examene, blogul meu si al celorlalti, mai comentez si apoi ma mai joc putin pe facebook:D
Dupa 14, ma apucam de invatat, greu, cu pauze mari de rascolit netul sau pur si simplu, de uitat pe geam ca tampita.
Orele trec, mai fac putina curatenie intre pauze, imi mai gasesc diverse activitati de facut, iar daca nu am vreun examen in ziua respectiva, stau toata ziua in casa cu speranta ca o sa invat dar si din cauza groazei de a iesi afara pe ger.
Insa, acum sesiunea s-a terminat si deoarece nu profit acum de vacanta mea intersemestre, ci o sa-mi iau vacanta in prima saptamana a semestrului, am de gand sa stau si sa lenevesc pana nu o sa mai pot face nici macar asta, sa mai merg pe la voluntariat si sa ma duc la conferinta de psihoterapie.

Cam asta este...care vrea s-o preia, nu are decat!

Hope

Recomand cu caldura sa ascultati putin piesa asta, pls...o sa intelegeti de ce!



I was not put here by anyone in fear
I came alone as me
Just an idea in a long chain of discovery
Surrounded by the same you

Sometimes your tide pulls me out to sea
And I die in a thrashing curse
Sometimes we are kind
More often, I doze
So far up the beach that those who try to reach are burnt
alive in the searing heat of the desert of my dispassion
So far removed, I never hear the water
'Cept once or twice a month when I see a mirror

And I refuse to believe in some of the things that are said to be here
Let alone those that are not
I'm trying to change my direction
Ours is pathetic in my own humble estimation

I love the planet
The great benign she-wolf
Benefactor
Spinning gently on towards the red giant four aeons hence
When all the rose gardens are consumed in the flash-fire of flying time
She'll leave alone to you

When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow

I wanted to live forever
The same is you will too
I wanted to live forever
And everybody knew

When I caught you there
In tomorrows mirror
I thought felt you
Jump out of my skin
Throwing oil into
My blazing memories
Filling empty footsteps
I was standing in

I wanted to live forever
The same as you will too
I wanted to live forever
And everybody knew

As the falling rain
Of the northern jungle
Hanging droplets on the leaves
Bombards my brain
I hear you
Across the room
A sea of daffodils spring into bloom
You are the mist
The frost across my window pane
And again

She moves her body
And her whispers weave
And the world spins
And tells me that I'll never want to leave

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just
Spirits disappearing

Nervi de ora 9

Esti o nulitate!
Nu vreau ca viitorul meu sa te cuprinda si pe tine. Esti omul de care am incercat toata viata sa fug, si culmea am dat peste dracu'n persoana.
Sunt constienta ca persoanele de genul acesta le cautam si le alegem oarecum influentati de subconstient, dar chiar asa?!
Nu consider ca reprezinti imaginea pe care eu o am despre tine. Am distorsionat-o, i-am dat un zambet si o inima calda, in timp ce realitatea a ramas asa cum era si fel si tu.
Consider ca cel mai bine e sa uitam de existenta celuilalt si sa ne vedem de viata.

Chiar te iubesc!

Asa incepea Abecedarul:
"Roman este tatal meu
Si romanca mama mea,
Romanas ca ei sunt eu
Romania, tara mea!"

Romania, tara mea mult iubita. Azi am meditat putin, caci chestia asta ma enerveaza prea tare ca sa mai fiu indiferenta. Cu salariul minim pe economie de 600 RON, facem un calcul simplu si ajungem la concluzia ca ai 20RON/zi. In contextul in care aceasta suma infima nu-ti ajunge nici macar sa iei mancare, cui mai lasi toate celelalte datorii si responsabilitati: intretinere, credite, haine etc?! Dar nu conteaza, trecem peste asta.

Mama mea dupa 20 de ani de munca ca asistent medical are un salariu de 900 RON iar un consultant in afaceri care a terminat o facultate de economie agrara are 7500 pe luna, plus ca are doar 30 de ani. Frumos, nu? Dar sa multumesc sistemului ca asigurarea i-a permis sa-si faca operatia pentru extirparea tumorei mamare si cele 8 sedinte de chimioterapie, ca astfel ar fi ajuns la vreo 1000 RON/ sedinta.

In Romania noastra, ca sa-ti poti permite un acoperis si 4 pereti trebuie sa platesti 30 de ani de credite, cand afara in 3-4 ani e rezolvata problema. Ah, si o sugestie: daca aveti de gand sa faceti asta, ganditi-va de doua ori inainte si cumparati-va o casa Huf . Ce sa mai zic ca abia, abia ne permitem sa ne cumparam o masina sau luxul unei vacante...nu mai zic nimic.

Nu vreau sa mai vorbesc de sistemul de educatie, de sanatate,de cel cultural care promoveaza antivalorile, si porcii din guvern&parlament fiindca stiu ca nu o sa ajung nicaieri, decat sa ma stresez eu mai tare in timp ce ei pocnesc de bine.

Lasa, lasa ca nu avem puterea de a schimba ceva. Ma apuc de invatat. O seara buna, tuturor!

Filosofie in 5 minute

Enjoy!:D

Vechi si nou

Da, da stiu ca e ora 23 si ca azi am avut examen. Stiu ca mi-e somn, ma doare capul si ma ustura ochii. Nu mai conteaza. La ora asta tarzie vreau sa scriu despre ele, prietenele mele.
Am desigur prietene si acasa, in orasul meu, dar cum eu reusesc performanta minunata de a ajunge pe acasa doar o data pe la vreo 3 luni, ne auzim si ne vedem doar pe net.
La multi ani, Simona! Ne cunoastem de 14 ani, si ai ramas aceiasi fata dulce, draguta si inteligenta.

Acum vreau sa povestesc cate ceva despre prietenele de aici, ca sa nu ma intristez mai tare. Oki, pai normal ca suntem colege de facultate si de grupa, deci ne cunoastem de 1 an si jumate. Ne-am inteles bine de la inceput, dar acum parca am inceput sa ne cunoastem mult mai bine si sa petrecem mai mult timp impreuna- nu pe cat as vrea eu de mult. Suntem 5 iar fiecare dintre noi are o personalitate distincta, astfel incat reusim sa ne completam destul de bine.

Miruna e nebunatica, e joviala si copilaroasa grupului. Ne aduce intotdeauna un zambet pe fata cu micile ei povesti despre familia ei draguta si traznita, despre visele premonitorii cu catei, de cateiii de a doua zi care o alearga si reusesc sa-i prinda juma' de picior, de ajunge sa slabeasca 5 kg. La inceputul facultatii, ramaneam permanent uimita de unde ii veneau atatea idei bune si cum de reusea sa se exprime mult mai frumos fata de noi, restul care vorbeam de parca am fi fost de pe luna. Are o inteligenta surpinzatoare, adica se prinde la unele faze, la care mintea mea de umanist clacheaza. Se imbraca tare traznit si ii sta bine in orice tzoala care ar purta-o, dar deja la capitolul asta am vorbit cu o alta prietena si rezolvam subtil(gen, o tigaie in cap Mirunei, si fuga cu hainele; ah, si Ingrid, eu vreau bluza aia noua de la Lee plus bocanceii!).

Ingrid e cea mai cu capul pe umeri. Fiind cu 2 ani mai mare decat noi, stie intotdeauna ce sa-ti zica atunci cand ai nevoie de un sfat bun si de un umar pe care sa-ti alini suferintele. Ingrid e flacara purpurie, cea cu pleata si tepi mov, Ingrid e moldoveanca mea de la Suceava. O fiind ea mai mare putin si mai matura, dar la unele aspecte ne intrece in nebunie de 1000 de ori. Ea e chiar mai desteapta decat noi, ce dracu'?! a terminat ASE-ul, e la master si la psihologie. Gosh, nu stiu de unde poate combina in felul asta facultatile. Ea e cea care ne-a aratat cum a dansat Mick Jagger in concertul din 2007 dar in acelasi timp ea m-a innebunit dupa examen cu dansul pingunilor. Buna si nebuna! Da, da!

Cristina e prietena careia nu i-am gasit inca o caracteristica definitorie. E schimbatoare ca vantul, dar oarecum ea isi pastreaza o constanta in toate aceste treceri. Ce mi se pare extraordinar la ea, este ca desi uneori trece prin momente aiurite, vine cu zambetul pe buze si ne zice bancul cu facultatea de curve. Are mai intotdeauna un banc pregatit pentru noi, la fel ca Miruna. Cand e agitata, danseaza si se leagana de pe un picior pe altul. Uneori e atat de amuzanta cand isi aprinde tigara si de frig ii tremura mainile de parca ar fi o babuta cocheta la 90 de ani. E sincera,inteligenta, e generoasa, e o buna ascultatoare, e nebunatica, e ambitioasa si o buna prietena. Nu stiu, uneori am impresia ca in ceea ce priveste rapiditatea gandirii, e exact ca mine. De exemplu, cand i-am dat ingerasul pe care i-l facusem de Craciun, i-am raspuns unei alte colege "Pai, am incercat cat am putut sa-i fac parul cret, dar nu prea mi-a iesit" la care Cristina calma imi zice "Da doar nu le-ai facut tu!". Asta a fost memorabila.
Intr-adevar toata frumusetea ei exterioara se revarsa si in interior.

Ana e prietena careia ii tot zic de o buna bucata de timp ca seamana cu Alba ca Zapada si chiar asa e. Nimeni nu ma ia in serios la remarca asta. Ana e mai organizata ca noi, ea gandeste mai sistematic dar in acelasi timp are si un spirit artistic mai dezvoltat-credeti-ma, am vazut un portret schitat de ea. Pe Ana nu cred ca am vazut-o niciodata suparata sau furioasa. Oricat de grea i-ar fi ziua, ea iti zambeste si are un mod de a zambi, incat ai impresia ca pana si ochii ii rad. Sherlock Holmes al nostru, pentru ca asa ii ziceam intr-o perioada in care umblam cu practica pe la Spitalul 9, e spontan, e tolerant, poate prea tolerant, mi-o imaginez ca pe o bucatica de ciocolata. E dulce, amuzanta; ca si Miru, si ea are probleme cu cateii care-o musca de fular. Fiindca avem deja doua in grup care ne spun ultimele bancuri, Ana ne spune despre gandirea pozitiva-are ea ceva cu pozitivismul asta- cred ca din acest motiv nu o vad niciodata trista. La ea chiar functioneaza, gandeste pozitiv si se fereste de evenimente neplacute.

Ne completam...si as vrea sa le zic uneori cat de mult tin la ele, dar pana acum nu am facut asta niciodata in mod expres si nici nu mi-a fost permis cu/de prietenele din adolescenta. Incet, incet sper sa ne dezvoltam impreuna, sa crestem si sa ramanem prietene bune.

Noua obsesie

7

In dupa-amiaza aceasta am visat niste chestii gen Seven...nu vreau sa zic mai multe, caci vreau sa uit tot. Vreau sa uit de sesiune, de metodologie si de gerul moldovean din Bucuresti. Astazi ma dezleg de orice vis.

Beautiful, indeed

The Mouth Of Sauron, cunoscut ca si Lieutenant of Barad-dûr. L-am regasit aseara in versiunea extinsa a partii a 3-a Lord Of The Rings.

"At its head there rode a tall and evil shape, mounted upon a black horse… The rider was robed all in black, and black was his lofty helm; yet this was no Ringwraith but a living man. The Lieutenant of the Tower of Barad-dûr he was, and his name is remembered in no tale; for he himself had forgotten it, and he said: 'I am the Mouth of Sauron." -> mai multe pe wikipedia, of course:P

Aici chiar am nevoie de voi

î

Bla, bla, bla

Nu am chef de invatat, deci e evident ca o sa postez cateva cuvinte aiurite...
Mai nou, orice accesoriu indispensabil pentru o tanara domnisoara ce isi respecta statutul de student este un USB Memory Stick. Da, stiu e o aiureala in fond, insa in contextul vietii de student e o bucatica de plastic utila.

Momentul revelatiei l-am avut in acest semestru, in care am avut o gramada de proiecte de predat, iar in zilele in care imprimanta mi se impotrivea, stickul era eroul meu calare pe un cal alb.

Pe parcurs, am observat ca s-a instaurat o adevarata moda la xerox-ul din facultate. Toate colegele mele scoteau frumos usb-ul din protofel si gata cu chinul. Nu stiu, de multe ori ma astept sa scoata ceva mai normal din portofelul ala: un lipstick, un strugurel...un ob...nu stiu, ceva mai caracteristic noua, femeilor.
Da' nu d'le, ele scoteau un stick. Acum, nah sa mai zica baietii/barbatii ca nu ne pricepem si noi la tehnologie.

Eu chiar am invatat ce e ala un winrar, un network driver, un Iriver, un RAM si alte chestii alambicate. Inca nu detin secretul absolut al instalarii cu succes a Windows-ului, dar calea mea spre cunoastere e incununata cu succes (gosh, ce fraze imi debiteaza mintea). Iar aici intra desigur in rol prietenul/iubitul-> un alt beneficiu pe care il achizitionezi o data cu acesta:P

Bine, bine...ma apuc de tocit la metodologie. Nu mai pierd timpul, ca si asa scot numai nonsensuri pe gura, sau pe monitor. Practic, eu nu vorbesc, ci mintea mea prin intermediul limbajului intern. Uoff, nu mai pot scapa de expresiile astea dobitoace pe care le-am invatat la psihologie.
Da, pa!


Unul dintre filmele si cartile mele preferate e Lord Of the Rings...azi am gasit ceva super amuzant, rezumatul in 60 secunde a actiunii...so this is it:

Poveste...

Acum poate credeti ca sunt ahtiata sa postez cat mai mult, dar inainte de a primi premiul, deja aveam in cap cateva idei.
Oki, intrebare fundamentala pentru mine dar si pentru cei care mai umbla pe aici: ce face un student normal dupa un examen?
Raspunsul meu si comportamentul pe care il si pun in aplicare: fac curatenie in casa.

Dar, acum vreau sa va zic de ce ziua de azi a fost una dintre cele mai urate zile ever. Materia la care am avut examen se numeste Psihologia Personalitatii, un curs foarte frumos dupa mine. Problema e ca nu am fost de acord cu stilul de predare a profesorului (mai frumos de atat nu pot exprima in cuvinte ce simt fata de..) si in capul meu a fost un haos total.
Nu vedeam logica, structura, coerenta, legaturile dintre cursuri, astfel incat am invatat foarte greu...de fapt, doar am citit. O ora azi, o ora maine, cele 3 zile destinate tocirii au trecut, si m-am trezit ca am un examen de dat in mai putin de 12 ore.

Sabotorul meu propriu,dracusorul meu interior m-a determinat ca aseara in loc sa-mi balacesc privirile peste curs, sa ma razvratesc si sa fac orice doar pentru a nu mai citi nimic...psihologic. Am postat pe blog, am mai citit pe diverse bloguri etc etc. Astfel, am ajuns ca pe la ora 3 sa reusesc sa adorm.
Probleme fizice anterioare aparute in decursul zilei: crize de nervi, foame indelungata, ingerarea de cafea in proportii catastrofice dar si ceaiul facut de prietenul meu, care imi parea mie a fi ceai negru, dar nu am mai dat atentie acestui aspect minor. Timp de cateva ore am tremurat de nu ma puteam tine pe picioare.

Se face dimineata, prietenul meu ma trezeste si-mi zice alarmat ca e ora 8.30. Alarma mea nu a mai sunat ori a sunat si nu am auzit-o. Grabita, ma imbrac, realizez cu tristete ca planurile mele de a bea o cafea si poate, poate de a manca o bucatica de paine macar, s-au dus pe apa sambetei...

Stiti si voi cum e cu ghinionul asta...cand se aduna, se aduna toate. Dupa ce am reusit sa ma imbrac si asa mai departe, mi-am adus aminte ca nu am nici macar 2 lei pentru microbuz pana la Obor(da, stiu...stau la dracu'-n praznic), drept urmare am fost nevoita sa merg cam 1km pe jos pana la un bancomat ca sa scot ultimii bani pe care ii mai aveam. Oki, trec si peste asta.
Nu mai vreau sa vorbesc despre faptul ca aceasta calatorie minunata cu microbuzul mi-a evidentiat ideea ca in timp as putea deveni claustrofobica...pur si simplu, in capul meu erau mainile altor oameni.

Hmm...ce s-a mai intamplat?! Ah, mi s-a descarcat jaful meu de telefon, am gasit altul pe care l-am luat cu mine, ca mai tarziu sa realizez ca nici acesta nu era incarcat. In plus, mp3-ul era descarcat si el, singurul meu prieten pe lungul meu drum cu metroul murise...si asta numai din cauza mea:(
Cred ca asta e tot...nu mai vreau sa vorbesc despre examen in sine...nu vreau sa ma mai gandesc la el.

Ma doare din nou capul...parca am o maimuta care imi "calareste" creierul si mi-l face sa se balangane in toata cutia mea craniana imensa, desigur:))
Noapte buna!

P.S. Legatura cu prima fraza: dupa o asemenea zi, eu nu dorm, pe mine ma apuca dorinta de a face curatenie. Trebuie sa devin mai dezorganizata, trebuie...imi afecteaza sanatatea mintala...

Minunata sesiune, te iubesc!

-Sesiunea reprezinta un moment extraordinar din viata oricarui student.
-Sesiunea e vie, sesiunea e in tine, te macina si te roade de ultimul suflu de viata pe care il mai ai dupa un semestru lung si proiecte nenumarate.
-Sesiunea e ca o tumoare ce trebuie depistata la timp, evaluata si extirpata in cele din urma.
-Sesiunea iti mananaca zona prefrontala, se extinde subtil spre emisfere, ajunge la cerebel, iti devoreaza trunchiul cerebral, apoi misuna de-a lungul maduvei spinarii, ca in cele din urma sa iti cuprinda tot corpul.
-Sesiunea te cheleste si te umple de transpiratie.
-Sesiunea se razvrateste, zguduie faliile tectonice si provoaca un cutremur de 8 grade.
-Sesiunea iti imbolnaveste SRAA(Sistemul reticulat activator asecendent) care la randul lui iti ridica LOA(Level of arousal).
-Sesiunea te face sa vorbesti cu mortii (psihologi morti, gen Zlate) dar si cu viii(d-nul Zeno).
-Sesiunea te face ca in mijlocul noptii, la ora fatala 3 sa te intrebi de ce Sala Palatului e a palatului.
-Sesiunea se joaca cu tine, dar si tu te joci cu ea, o eviti cat de mult poti si faci orice, numai sa nu te intinzi cu ea la discutii psihologice.
-Sesiunea te face sa ai o dorinta navalnica de a face curatenie, mancare, de a-ti aminti ca ai ceva de facut, numai de dragul de a nu sta cu ea.
-Sesiunea te face sa-ti reconsideri Self-ul si sa inveti corolarul constructiei.

In fine, daca voi nu intelegeti ce am scris mai sus e normal. Nu e normal ca noi sa fim nevoiti sa platim 2500 RON pe an ca sa asistam la evoultia spectaculoasa a unor specimene de Homo Sapiens Sapiens mai proaste decat o primata. Nu e normal ca noi sa innebunim din cauza unor fiinte ce predau psihologie, dar nu au habar ce inseamna sa aplici psihologia in viata de zi cu zi, si implicit in procesul de predare.

Ce e mai crunt din toata aceasta mica insiruire: ca noi nu avem nici un drept de a contesta abilitatile si cunostintele unui profesor, ca evaluarile unui profesor sunt facute doar asa, de dragul lumii...ca noi nu avem puterea de a schimba ceva, pe banii nostri.

Asta este, dragi studenti...Ne conformam cu ideea ca undeva, candva, cummva, lucrurile se vor schimba si pentru poporul roman.


Pentru defrustrare:

Recomand...

Recomand http://numipasa.com/, un site super dragut cu fotografii urbane, vazute din prisma Nicoletei Iliut :D

Muzica pentru o memorare mai usoara

Recomand muzica clasica pentru a face fata mai usor tonelor de pagini ce asteapta a fi tocite. Ascultata in surdina, muzica clasica chiar ajuta oarecum...si chiar daca e autosugestie, nu ma intereseaza atata timp cat functioneaza.

Amintiri din trecut

Ar trebui sa invat...mai am doar 5 cursuri, dar dracusorul din mintea mea ma determina sa irosesc timpul pe net. Astfel ca am dat peste cateva poezii vechi, scrise de mine in perioada aceea plina de frustrari, suparari si intrebari din viata oricarui adolescent.


Murim
"Moartea este singura divinitate care nu doreste daruri"

cu gheara scrijeleste
in suflet
cuvintele de mult ingropate
ai apus, iubite
cand soarele sangera
si zambetele moarte
de durere, se prabuseau
in ploaia putreda
iubeste, caci nu mai e timp
zeii au adormit intre zidurile
deznadejdii crude
au murit...
ti-am soptit ca moartea urla in mine
dar nu ai auzit
erai doar o umbra jalnica
ce desena in lacrimi
copilul ingropat in mine,
avortul si stingerea celui sfant
si acum...mi-e atat de greu
sa mai plang
cand din lacrimile mele
au crescut copaci


iar aceasta este singura care imi place inca si acum...

Povestea unui iubit mort

Cu ochii sufletului larg inchisi,
Orbiti de- un dulce apus de viata
Pe o cale ingusta cu pietris
Coseam a mortii guri cu ata.
La mormantu-ti drag am poposit
Cu tamaie, trandafiri si rugaciune
Priviri scheletice am gasit,
Cadavru jalnic de mortaciune.
O naluca imi sopteste parca
Vorbe dulci in straie ponosite,
In sfant giulgiu a- nceput sa zaca
Blestemat cu surasuri parasite.
In smintita profanare a vietii
Mana putrezita intins- ai spre mine,
In amara voluptate a fiintei
Vesnicia suava s-o petrec cu tine.

In ceata insetata de suflete pustii
Sarutari calde pe furis ne- am dat,
De pe mormant cules- ai flori aurii
A mortii noapte de sabat.
Pe camp grotesc intesat cu morti
Papusa ridicola cu inima de domn
Cu zambet pe buze, doritei sorti,
Inchis- ai ochii iadului...somn.
In groapa- ti veche sufletul moare
Si fiinta demonica mortii e sortita,
Pe cer soarele lacom rasare
Sulita adanc in coasta infipta.

Iubitule las, tu mori
Intr-o ploaie feerica de sori...

Pauza de 20 minute

Caci sunt in pauza de 20 minute dintre sesiunile de invatare, imi aduc aminte de cateva piese care mi-au incantat auzul acum mai bine de 6 ani. Va recomand, desigur:

Sybil (2007)

Sybil este un film foarte interesant daca va preocupa domeniul psihiatriei-psiologiei. Filmul se inspira dupa povestea adevarata a lui Shirley Ardell Mason sau Sybil Isabel Dorsett, numele dat in film acesteia pentru a i se proteja identitatea reala.

Povestea are loc in America anilor '50, cand inca freudismul era un curent psihologic extrem de apreciat, dar care din pacate provocase o oarecare intoleranta fata de partea inca necunoscuta a psihicului uman, astfel incat orice tulburare psihica la femei era aproape instant categorizata ca faimoasa isterie.

Sybil se nascuse in 1925 intr-un oras mic, Dodge Center- Minnesota, intr-o familie crestina, fiind singura fata a lui Walter Mason si Martha Alice "Mattie" Hageman. Mattie, mama ei avea avusese o stare catatonica (Catatonia este un sindrom psihomotor, listat in Manualul de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale, al mai multor boli mintale, printre care se pot mentiona schizofrenia, tulburarea bipolara, depresia clinica si altele, caracterizat printr-o stare de fixare a corpului in anumite pozitii, conduita stereotipa si stupoare mintala) la ceva dupa timp dupa ce nascuse, si fusese chiar diagnosticata cu schizofrenie. Datorita abuzurilor fizice, sexuale, emotionale aplicate de catre mama ei si indiferenta tatalui in fata acestor abuzuri, Sybil a dezvoltat o tulburare psihica, care pana atunci inca nu fusese diagnosticata.

Ce se intamplase de fapt? Deoarece nu a putut face fata abuzurilor, Sybil si-a fragmentat personalitatea, astfel incat o alta fateta mai puternica a personalitatii sale sa poata rezista in fata suferintei. Astfel s-au dezvoltat cele 16 personalitati, fiecare distincta si avand o alta varsta:
1.Sybil Isabel Dorsett (1923), personalitatea principala
2.Victoria Antoinette Scharleau (1926), poreclita si Vicky, foarte increzatoare in sine si sofisticata
3.Peggy Lou Baldwin (1926), asertiva, entuziasta si cateodata furioasa
4.Peggy Ann Baldwin (1926), o parte a lui Peggy Lou dar mult mai tematoare decat nervoasa
5.Mary Lucinda Saunders Dorsett (1933), meditativa, contemplativa, familista
6.Marcia Lynn Dorsett (1927), o scriitoare si pictorita extrem de emotionala
7.Vanessa Gail Dorsett (1935), o "drama- queen"
8.Mike Dorsett (1928), unul din eurile masculine a lui Sybil, tamplar
9.Sid Dorsett (1928), al doilea eu masculin, foarte indemanatic
10.Nancy Lou Ann Baldwin (data aparitiei nedeterminata), interesata in politica cat si foarte implicata in implinirea profetiei biblice, foarte speriata de romano-catolici
11.Sybil Ann Dorsett (1928), neurastenica
12 Ruthie Dorsett (data nedeterminata), la varsta copilariei, fiind unul dintre eurile mai putin dezvoltate
13.Clara Dorsett (data nedeterminata), extrem de religioasa si critica cu privire la Sybil
14.Helen Dorsett (1929), foarte tematoare dar determinata sa-si atinga scopurile
15.Marjorie Dorsett (1928), vivace, cu spiritul umorolui, foarte deschisa
16.The Blonde (1946), o adolescenta fara nume

Venita initial la psihanalistul Cornelia B. Wilbur pentru sociofobie si amnezie, dupa o terapie extinsa, Wilbur descopera cele 16 personalitati iar dupa numeroase sedinte si hipnoza, aceasta va reusi sa-i uneasca cele 16 fatele ale personalitatii, sa le aduca la aceiasi varsta, pentru a-i reda lui Sybil amintirile si controlul propriei vieti.
Sybil a fost diagnosticata cu Tulburare de identitate disociativa, aceasta fiind ultima tulburare psihica definita de catre psihiatri/psihologi.
Shirley- Sybil a reusit sa-si amelioreze starea psihica, a predat cursuri de arta si a condus o galerie de arta pana la sfarsitul vietii in Lexington, Kentucky.

E un film foarte frumos si sper sa va placa:D

Unchained

inca o piesa frumoasa

Anathema, totul si nimic

Azi e prima zi in care am curajul sa ascult Anathema, dupa concertul din mai 2009. Asa am patit si la concertul anterior Anathema, cel unplugged de la Preoteasa...nu am avut curajul sa ascult Anathema o buna bucata de timp. De ce?!
Simt ceva ciudat, de fiecare data cand ascult Anathema. Ultimul concert m-a facut sa ma simt atat de mica, inutila pe langa creatia lor grandioasa. Te face cu adevarat sa te gandesti ca scopul ultim al acestei vieti este sa creezi ceva, sa lasi ceva in urma ta...sa fii etern prin creatia ta. Iar noi...iar eu, ma pierd din ce in ce mai mult cu fiecare zi ce trece in lumea asta materiala a stresului zilnic, care nu-ti mai lasa timp deloc, nici macar sa vorbesti cu tine insuti. Mi-e un dor strasnic sa vorbesc cu mine insami, caci pe la 15-16 ani acesta era modul meu preferat de a petrece timpul.
Imi insoteam meditatia de o muzica profunda si o carte buna. Pe atunci inca aveam timp. Insa acum...simt ca nu mai am timp nici sa respir, iar putinul timp liber pe care-l am il irosesc cu chestii marunte.

Concertul Anathema de la Sala Palatului m-a gasit in fata scenei, la cel putin 1 metru de Vincent, cantand pana am ragusit si aplaudand pana mi s-au inrosit mainile. 2-3 zile dupa concert, nu am mai auzit nimic, deoarece statusem langa o boxa. Dar acest lucru a fost un nimic, pe langa evantaiul de emotii pe care le-am simtit. De la extaz pana la disperare...asta imi provoaca aceasta muzica...
Nu-mi amintesc sa mai fi simtit asa ceva niciodata, iar ceea ce imi doresc pentru acest an, mai presus de sanatate, fericire, bani, este sa-i revad din nou.
E o experienta unica si e un vis devenit realitate. Cand si-ar fi imaginat fata de 15 ani dintr-un oras uitat de lume din nordul tarii, ca o sa ajunga sa asculte live acele melodii care i-au incantat adolescenta?!
Si totusi, visele pot deveni realitate...cu putina ambitie, dar si noroc, ele chiar se implinesc.

Vacanta minunata

Bucuriile pe care mi le-a adus vacanta de Craciun sunt multe si minunate, printre care enumar: gerul molodovenesc de -27 grade, plictiseala cat cuprinde in oraselul meu natal de 200m, reintalnirea cu vechii mei prieteni moldoveni prosti si fara scop in viata, o penumonie pe care cred ca am facut-o cat am asteptat in Gara de Nord intr-un frig cumplit, Craciunul petrecut in compania unei febre de 39 grade, revelionul extraordinar pe care l-am petrecut band 100 grame de vin spumant din cauza augumentinului pe care daca l-as fi combinat cu sampania, intr-un cuvant=drog, ca apoi sa ma uit la un concert Michael Jackson, cu pisica mea grasa si pufoasa dormind pe picioarele mele si cu prietenul langa mine. Asta a fost Craciunul pentru mine.

Singura zi cat de cat acceptabila a fost 1 ianuarie cand la rugamintele prietenului meu am urcat un deal, respectiv pana la Cetatea Neamtului intr-o atmosfera superba cu ceata, ploaie si nostalgie, gen Sleepy Hollow si cautarea unui pastrav pe care sa-l mancam pentru a fi agili precum acesta tot anul. Iar de spart un pahar, nu m-am indurat, ca sparge mama destule "fara sa vrea".

Sper ca macar voi sa fi petrecut mai "decent"...si un an cat mai bun pe posibil!

Neata soare

Vacanta de Craciun mi-a adus o lipsa absoluta de beneficiile internetului intrucat wireless-ul oferit gratis de primarie e de fapt parolat. In plus ideile au venit si au plecat in lipsa timpului si modului de stocare/postare. Iar acum s-au adunat toate proiectele de final de semestru, din 10 cate am avut, mai am doar 2 de realizat si prezentat, ca apoi sa vina sesiunea. Stiti si voi cum e...Oricum o sa incerc sa mai postez cate ceva atunci cand timpul si dispozitia imi va permite.
Succes cu invatatul!
Pupici