Am citit si am recitit de zeci de ori postarea anterioara, ca sa tin minte si sa fructific la maxim decizia si acceptarea ideii ca sunt o alta persoana, mai fericita, mai nebunatica si mai plina de viata. Iar acum cred ca a avut efect.
Ziua de azi nu era prea promitatoare, avand in vedere cele 3 cursuri plictisitoare si caldura molesitoare ce ma indemna la plimbari si discutii, asa ca am schimbat-o intr-o zi minunata. Am iesit in Cismigiu cu prietenii si am sarit la trambulina. Daca mi-ar fi propus cineva chestia asta acum cateva saptamani sau luni, as fi zis cu siguranta un NU raspicat. Dar azi...a fost diferit.
Un lucru atat de neinsemnat si comun m-a facut cu adevarat fericita. Inteleg pe zi ce trece, ca bucuria sta in a face acele lucruri nesimnificative, mici, dar care tie iti fac placere. Am simtit bucuria copilului din mine care nu a facut toate acele nebunii la varsta la care ar fi trebuit. Asta a fost prima oara pentru mine cand am sarit la trambulina. Trist, dar cu atat a fost mai important pentru mine sentimentul pe care l-am resimtit din plin.
Pot...eu pot! Azi am inteles, am constientizat si am acceptat ca pot fi din nou eu. Asa cum eram, asa cum ar trebui sa fiu...sa fiu eu, eu insami, neschimbata de nimeni si nimic, cu amintiri si suferinta, cu clipe de fericire si calitati, cu defecte si emotii.
Mi-am impus pentru prea mult timp sa fiu acceptata de ceilalti, m-au modelat prea mult si m-au influentat destul nevoile altora. Mi-au zis demult " esti sensibila si vulnerabila" iar aceasta replica indelung repetata m-a facut dependenta de apropierea celorlalti si am crezut ca nu ma voi descurca niciodata pe propriile mele forte. Apoi mi-au zis "fii independenta, descurca-te singura!" si am devenit prea singura, am devenit ceea ce eu nu am vrut niciodata sa devin. Nu am mai vorbit cu mine insami, mi-am amutit nevoile, mi-am ingropat emotiile si am invatat sa tac. Am invatat ca nevoia mea de vorbi si de a-mi impartasi parerile e daunatoare si face rau, e insuportabila. Am invatat treptat sa nu mai plang, iar ochii mi-au secat, nu era bine sa plang caci paream a fi o prefacuta care plange pentru a santaja pe cel din fata mea.
Am tanjit atat de mult dupa plimbarile prea lungi, dupa discutiile profunde si impartasirea acelor lucruri care-mi provocau emotii. Mi-am dorit atat de mult sa redevin eu, acea fata cu mii de ganduri si vorbe, care stia sa mestereasca cuvinte si culori tempera, care plangea si radea cand citea o carte, care inca stia sentimentul unor bucurii simple. O bucata de cer senin, un apus de soare rosu, mirosul unei nopti instelate de vara pe care o priveam de pe balconul casei mele ore intregi, bucuria de a plange, simplitatea unui raset, entuziasmul unui joc si sentimentul imprevizibilitatii.
Nu stiu unde m-am pierdut pe drumul catre mine insami, pasii mi-au fost indreptati spre alt orizont iar eu am acceptat si m-am resemnat, nestiind cat de mult rau imi fac. De ce mi-am facut atata rau, stiind ca nimeni nu-mi poate face bine, decat eu insami? Cand toti ceilalti te pot rani in atatea feluri, de ce am facut si eu acelasi lucru?
Am inceput sa rad atunci cand ar trebui sa plang, am inceput sa rad de ironia propriei vieti si de suferinta ce imi zdrobeste corpul. E ca si cum as fi fost oarba pana acum, am fost o marioneta in mana altora, m-am lasat purtata de vant si de convingerea ca acesta mi-e destinul. Mi-am sufocat orice dorinta de mai fi eu, singura cu gandurile si emotiile mele. M-am temut atat de mult sa imi mai manifest suferinta, sa mai fiu vazuta plangand, sa ma simt vulnerabila in fata celorlalti. Asta am fost eu pana acum...
Azi nu am facut nimic special, asa incat sa ma astept la aceasta ploaie acida de emotii si sentimente constientizate. Azi am reusit doar sa rup un creion cu degetul. Atata tot. Dar doar de atat aveam nevoie, caci gandurile se framantau in mine si cresteau de cateva saptamani. S-au inmultit, au prins o forma si au explodat. Mi-a dat tot inconstientul pe afara, iar aceste ultime zile au fost pline de constientizari subite.
Am inteles unde am gresit si ce am facut, am inteles ce vreau si cine sunt. Mi-am acceptat greselile si vreau sa o iau de la capat. Vreau sa redevin EU, din ceea ce am fost si ceea ce sunt acum. Timpul nu poate fi dat inapoi, greselile nu pot iertate si nici uitate, raul si suferinta nu pot fi sterse, dar toate pot fi revalorificate si reinvestite. Eh, le voi investi intr-o Larisa mai buna, mai fericita, mai optimista, si cel mai important, mai impacata cu sine.
Vreau doar sa plec din mine, din tine si din noi...vreau sa fug din momentul inghetat in timp in care am ramas, vreau sa fiu in prezent si sa imi reamintesc permanent ca trecutul nu mai poate fi reiterat, iar nimic nu mai este asa cum a fost odata. A trecut de prea mult timp vremea basmelor si a povestilor in care oamenii traiau sute de ani fericiti pana la adanci batraneti iar moartea era doar pedeapsa ultima pentru zmeiii cei urati.
Larisa a fost fericita sambata, a dansat atat cat conditia fizica proasta si inima greoaie i-a permis, dar s-a simtit bine, ca o tanara de 21 de ani. Iar acum sper ca si ziua mea imi va aduce macar un sfert din fericirea ce m-a cuprins sambata. La multi ani, Ralu si Dani!:D
Nici nu stiu daca mai am ceva de zis. Zilele mele de persoana sanatoasa fizic (dar si psihic) se zbuciuma pe ultima suta de metri iar eu ma uit la ele cu jale cum sunt ucise de frigul nauc de afara. Viata mea se invarte acum in jurul acelorasi nemultumiri. Scurtele momente de fericire imi incalzesc uneori gandurile, dar cum "in fata mortii, omul tot singur ramane", la fel si eu dupa ce ies din rolul de persoana sociala ce se manifesta pe la facultate, raman tot eu, singura. Eu si cu gandurile mele.
Aseara am simtit frica in toate oasele...mi-am inghitit orice cuvant si lacrima sarata ce imi mai ramasese intr-un rabufnit zgomotos. As vrea sa ma eliberez de toate aceste griji ce ma incarca pe zi ce trece, as vrea sa nu-mi mai doresc atat de multe si sa ma multumesc cu mai putin.
Prietenele mele si o parte mare din colegele de la facultate au iesit in oras la o "seara de dans"...iar eu stau in casa, ca femeia gospodina, matura la 40 de ani care nu stie altceva decat sa munceasca, sa faca curat si ceva nasol de mancare. Ma simt cu adevarat o tanara care implineste 21 de ani. Multumesc destinului!
Ma intreb cand o sa-mi traiesc cu adevarat varsta?! ...iar eu raman cu acelasi chip trist, manjit cu framantari tarzii si nervi de primavara. Nu, nu-mi place cum sunt acum...
Nu stiu ce se intampla cu viata mea acum. Totul a capatat un ritm galopant,incat simt ca nu mai pot tine pasul. Iar vremea de afara ma imbie la plimbari prea lungi pentru rezerva de energie ce mi-a mai ramas. Proiecte peste proiecte, zile de seminarii ce tin de dimineata pana seara, jobul meu part time cu o norma de 250 de produse incarcate pe zi, interviul de vineri pentru acceptarea la un modul de workshop-uri ce vor tine o saptamana, teste ce trebuie aplicate, carti xeroxate, cursuri pierdute, teava de apa sparta... Cate mai sunteti?!
Nu mai pot sa gandesc limpede. Cei 21 de ani ai mei ma ajung rapid din spate si imi incarca spinarea cu prea multe poveri.
Come wander with me...
Am timp si forta pentru toate acestea? I will never be free
