Vorbim de oameni și teamă

E ceea ce ne macină
cu fiecare râset, ploaie și
asfințit.
Ma tem, căci în jocul meu
de copil dezrădăcinat
am uitat să-ți scriu povești,
să-ți sărut fruntea și valurile
revărsate în mine.
Mă ascund în liniște și
îți desenez cerul în palme;
și încă aud
obsesiv
..........................
tic - tac, tic - tac.

Mă trezesc din mine
și mă ofer vântului,
căci în pașii mei
se naște un
destin întreg de timp.

Rugăciune

Mi-am spus obsesiv
că timpul șterge tot,
durerea se transformă
în lecții învățate
și în centrimetri măsurați în
maturitate.
... dar e doar o rugăciune jalnică,
ca amintire a
cântecului de alinare al mamei
și legănarea de copil speriat.

Căci timpul nu șterge,
ci îngroapă oamenii
și nopțile...
și golurile care încă dor.

Recunosc că sunt zile,
când eu îți silabisesc numele
ca într-o încercare de a mă bucura
de fiecare literă,
de fiecare fragment de timp,
în care 1 era egal cu 2...

Iar atunci insuportabilul
redevine pace și liniște.