Scrisoare către vânt

Dragule,

Iartă-mi neliniștea ce-mi macină cuvintele. Mă tem că am ajuns în punctul în care nici eu nu mai înțeleg nimic. E târziu, și așa cum fac de fiecare dată, îți scriu când asupra mea simt tot acest nor greu, când aerul devine sufocant iar eu încetez din a mai respira de frică că aceste rânduri nu-mi vor alina durerea.

Aud  încet și sacadat corzile violoncelului iar muzica începe să tremure sub mine. M-am pierdut, dansând pe un ritm zdrobitor ce nu-mi aparține. Îți tot repet, că de prea mult timp îmi înghit cuvintele, căci nu am cui să i le dăruiesc, iar acum simt cum mă preschimb într-o oglindă goală, crăpată ce nu mai poate decât reflecta imagini distorsionate și oameni strâmbi. Acum, până și oglinda a devenit strâmbă. 

Nu pot să-ți ofer un alt eu și nici nu-mi pot șterge trecutul, căci asta ar însemna moartea mea. Când sensul întârzie să apară, atunci omul firav își construiește un țel din a-și relua la nesfârșit viața și de a încerca să lipească toate acele fragmente dispersate, ce-i dau sentimentul unei continuități în timp. Mi-ar fi plăcut să fi fost un aventurier al spațiului nelimitat din afara mea, în schimb am devenit un căutător al propriului meu eu. Ca și cum m-aș fi abătut de la drum și aș fi rătăcit toți acești ani în negură, acum îmi caut farul călăuzitor ce mă va ghida către lumină și lume. Căci, rătăcirea mea e în afara lumii, a spațiului și a timpului. Mă caut pe mine, cea de acum vreo două decenii, îmi caut copilul. Nu cred că înțelegi și cred că deja te-am pierdut între toate aceste idei zănatice. Dar simt că acest copil speriat mă așteaptă printre hățișurile întortocheate ale trupului meu; uneori îi aud chemarea și de prea multe ori, mai mult decât sunt capabilă să suport, îi aud plânsetul. În acele momente, mă prăbușesc în durerea și neputința de a-l găsi și de a-l alina. Vezi tu, toată energia mea este consumată în această misiune mesianică, pentru a crește împreună cu el.

Acest trup, acest eu construit pe dărâmături nu necesită îndoilei și nici întrebări. Nu voi mai da nici o explicație pentru a înțelege de ce și de ce nu altfel. Nu mi-ai locuit trupul și nici nu ai trăit lângă mine toți acești 24 de ani, ca să ai putința de a-mi critica alegerile. Nu am înțeles niciodată de unde omul are puterea de a-și considera viața ca fiind cea mai bună și demnă de urmat. Poate din tot acest periplu al căutării de sine, am devenit eu ceva mai puțin tolerantă și prefer să văd oamenii de lângă mine fiind așa cum sunt- liberi.
Cred că, în definitiv, suntem diferiți iar această stare e atât de frumoasă, încât nu îndrăznesc să o prefac în iluzia de a-mi aduna lângă mine oameni care să-mi fie copii fidele.

...dar mă opresc, căci aflu că scrisoarea mea nu are destinatar și că dragul meu e doar un personaj din povestea ce am început să o scriu obsesiv, ca și cum aș putea să-i compensez absența.

E târziu și iar mi-am uitat somnul la ușa veșnic deschisă. Pășesc cu teamă în viață, renunț la teamă și mă avânt. Cad... și iar îmi deschid ochii către nimicnicie.
-Nu e nimeni-

Aceeași,
     Larisa sau Eva- totuna.

Poveste

Zeul solar se-ntinde leneș,
E cald și e verde-auriu-
Un suflu de vânt rece, încă
Îmi susură la urechea dreaptă.

Din zorii crunți ai liniștii 
Te aștept cu flori împletite-și
Povestea ce nu am apucat
Să ți-o întind pe chip, deși
Zâmbetul mi-a colorat buzele
Iar trupul s-a unduit în oglinda
Unei îmbrățișări trăite timid
Pe pașii lor fragili, temători.

A venit lin noaptea iar ea tot
Cântă, uitând în ritmul trăirii
Căci, el cu luna albă pe umăr va
Veni, pășind în numele uimirii.

În valuri

M-am intoxicat cu falsitate. M-am mințit că am energie și mi-am reactivat tot ce îmi mai rămăsese prins prin cotloanele acestui trup. O minciună frumos împachetată pentru a reuși să fac față acestei perioade.
Mi-am zis că trebuie să uit tot și să funcționez cu jumătate din mine, jumătatea încă vie.

Am preschimbat tot ceea ce simțeam în uitare și am reușit. Mi-am dus munca până la capăt. Mă trezeam în fiecare zi într-o stare de paroxism, forțându-mă să mă uit în oglindă, să privesc acel om din fața mea care suferă prin fiecare por al pielii, care plânge până la epuizare ca pentru a-mi arăta cât de frumoasă apare durerea pe chip și cum ochii până atunci maronii, calzi, clari capătă un val de ceață și de valuri verzui ce se izbesc haotic. Linia buzelor a devenit mai rece iar obrajii au devenit verticali. Coastele au început să-și arate conturul, înălțându-se prin pielea străvezie iar totul a devenit mai fragil.

Pe zi ce trece, devii din ce în ce mai subțire precum o linie, apoi linia capătă pauze și te transformi  în puncte aruncate în spațiu. Apoi te evapori în seninul orizontului, de fapt devii orizont.

Încă puțin...

A fost și încă este

Simt nevoia de a refula toate aceste trăiri, de a le scoate din piept, de a le ține în palma dreaptă și de a le îndepărta de mine.
Nu mai recunosc nimic din tot ce mi se întâmplă și nici nu mai vreau să știu că aceasta e povestea mea.
Revin, de fiecare dată, pe aceeași bancă de pe aceeași alee - imagine a vieții mele. Prin umbra apăsătoare, se resfrâng sporadice luminile gălbui ale stâlpilor metalici. E zumzet în jurul meu, e viață și mișcare, dar peste toate acestea tronează cu aroganță singurătatea mea. Sentimentul de a fi singur într-o mare de oameni ce aleargă fără sfărșit, în timp ce eu îmi așez trupul în pământul umed al liniștii, încă o dată.
Mă trezesc iar neaparținând și aerul devine sufocant. Aștept ploaia și vântul ce-mi va șterge încruntarea de pe chip... și tăcerea cea din urmă.

Aceeași idee obsedantă ce se repetă cu încăpățânare în orice noapte lipsită de somn. Mi-am reluat trupul absenței iar acum mărturisesc, fără frică că am rămas goală. Sunt doar un om treaz într-o lume de nebuni, sau poate invers, nici nu contează.