Din noapte

Am dormit şi încă dorm, adâncindu-mi trupul într-un somn crunt, nemilos din braţele căruia mă desprind cu greu. Mă trezesc dureros, cu impresia unei atingeri mlăştinoase ce încă îmi  rămâne pe piele. Cu fiecare fragment de vis ce se şterge din amintire, privesc cum totul se dezintegrează iar această realitate palpabilă se împrăştie în zeci de fragmente, ce zboară în cădere lină pe lângă mine. Privesc de la fereastră-

E doar o imagine, îmi zic şi mă îmbrăţişez, ţinându-mi mâinile împreunate. Tot ce am creat până acum, a fost inspirat din izvorul viu al durerii şi al plânsetului cadenţat. Oamenii au venit şi au privit înăuntru doar pentru o clipă, poate prea scurtă, apoi şi-au continuat drumul. Iar eu am rămas aceeaşi Larisa- o îmbrăţişare apăsată, o pânză roşie care să te îmbrace, un petec de pământ fertil, o atingere caldă ce te conţine, un şuvoi de apă tulbure, un copac înmugurit, o amiază înăbuşitoare, un vas al energiei infinite, lipsite de timp ori spaţiu.

- Au venit şi au plecat.

- Dar eu am rezidit podurile dărâmate şi am reaflat cărările acoperite, eu am vrut să rămân.

- Sunt naivă şi neştiutoare. Cu fiecare plecare, mi-am scris o poveste a absurdităţii acestui cuvânt ciudat: Timpul. 

- ... şi totuşi, azi, când mi-am vizitat morţii, în faţa mea s-a aşezat cu aroganţă din nou efemeritatea şi cred că am greşit, luându-mă la harţă cu ea, dar în adâncul acestui trup, undeva mai sus de osul pieptului, mie îmi apare impregnată veşnicia. Poate sunt încă prea copil, dar pământul în care îmi înfig cu nesaţ picioarele, mie îmi spune altceva. 

- Dragule, ţie ce îţi cântă vântul atunci când te prinde de la mijloc şi te îmbie în legănare?

Mă întorc către tine şi îmi descopăr chipul, îmi dau cununa de vise jos de pe frunte. Sunt goală şi îmi ating chipul ca şi cum nu ar fi mâna mea cea ce se plimbă de-a lungul obrazului. Nu recunosc această piele şi nici mâna ce descoperă prin mângâiere. Încep să bat şi parcă sună lemnos. Întind corzile şi cânt sacadat,  încă 

învăţ.

Iartă-mă, căci nu ştiu ce fac. Dansez nebună, singură, încă înainte de a mă naşte.

Cerneală

Simt în fiecare zi cum tavanul mi se apropie de chip iar patul se strânge sub mine din toate încheieturile, ca și cum ar încerca să-mi arate că nici azi nu trebuie să mă ridic în picioare.

În stare de amorțire, timpul trece pe lângă mine iar eu sunt într-un vis ce nu se mai termină. Mă așez în fața oglinzii-  văd cum deja a început să mi se vadă scris pe obrazul stâng mult prea clar cuvântul .așteptare. , litere răzlețe ce se continuă în .desfătare., acoperindu-mi oasele pieptului și coborând de-a lungul torsului, .nemilos.. Îmi deschid brațele și povestea începe să se scrie. Frenetic, pe mâna stânga începe să se întindă .frica. , iar imediat lângă ea pielea mi se pătează cu .neliniște. Îmi aud pulsul în urechea dreaptă, de unde spre gât în pas săltat se arată .lumina. ce-și dansează infinit răzbunarea cu .negura., scrisă pe umărul stâng. Îmi întorc capul pe furiș și surprind prin razele ce scapără de după perdelele grele, roșii, cum pe linia dreaptă a spatelui se unduiește .omul. ce-și arcuiește trupul întru .iubire. și .dăruire..

... și nu mă sperii, căci fiecare cuvânt e pecetea unei trăiri ce-mi conturează un Eu de prea mult timp uitat.

De-a lungul coastelor, marea freamată iar valurile se zdrobesc în .visare. și .nostalgie. și desenează  .veșnicia. și .infinitatea. energiei cu care formele din nisipul ud sunt (re)create cu fiecare val. În .avânt. mă arunc către pântece și-mi scriu .nașterea. înspre curbarea coapselor. Mă ridic și ating cu picioarele pământul unui asfințit și mă colorez în .vișiniu. apăsător, sufocant iar aerul vibrează în surdină, cuprinzând în .vânt. muzica soarelui ce nu se mai arată.

A venit noaptea, îmi ridic chipul către cer și îmi simt privirea cuprinsă în .albastru.. Țip, apoi râd și îmi închei .tăcerea. scrisă în linia buzelor cu un .zâmbet. fragil, de copil naiv.

Povestea se scrie în încântarea singurătății.
Căci, din mister se naște cunoașterea.
Acum... poate e timpul să te arăți-