luni, 8 august 2016

Încă o dată

- Îți mai amintești, îmi spunea cu ochii închiși, cum vântul rece adia înăuntrul ...
tău?
- Precum un cuvânt înghețat în timp, oprit la jumătate, de care se desprind toate înțelesurile ?
Un sâmbure de vișină coaptă rămas în gât?

Mă uit spre tine și îți simt privirea urcându-mi către obraz, parcă neștiind despre ce-ți vorbesc. Amintește-ți, te rog, senzația de gol și sunetul din tâmple de fiecare dată când îți trasai chipul în cărbune.

Stranie imagine... dar buzele-mi nu se mișcă. Oare următorul pas spre uitare va fi chiar actul în sine de a transpune în cuvânt un impuls nervos?
Mă tem că noaptea nu se va mai așeza peste pleopele mele și că odată cu fiecare chemare, voi rămâne mai aproape de tine, de suflarea ta întretăiată și de toate spațiile din care mintea-mi nu are scăpare.

- Nu te înfricoșa de ziua infinită, de lumina crudă, arzătoare ce răpește orice urmă de ascundere. Din negare îți voi crea o umbră pe care să o porți precum o cunună cu văl până la glezne.

- Amurgul în ochi, lumina diafană pe piele, sângeriul în piept.

- Trezește -te! E timpul să-ți reașezi spatele și să pășești înspre tine, încă  o dată, încă puțin...



luni, 30 martie 2015

7 ani... 7 ani de când tot rătăcea pe străzile unui oraș necunoscut, un oraș căruia niciodată nu îi aparținuse. Era imens, oriunde îți intoarceai privirea, giganții de piatră gri nu se mai sfârșeau, ci continuau să se lungească până la punctul în care pur și simplu dispăreau înecați în norii de fum și de ceață lăptoasă. 
Peste tot erau doar oameni, figuri subțiri, îmbrăcate sobru, ochi întredeschiși și un zumzet de gânduri și cuvinte aruncate la fiecare pas. Ridicase privirea și totul apărea precum o paradă de emoții lipite de întâmplări insignifiante zilnice și istorii de viață ce nu fuseseră niciodată date mai departe. Se auzeau doar claxoane și fragmente de voci înăbușite de zgomotul metalic mereu prezent al tuturor schelelor și macaralelor ce se întindeau cu frenezie către cer.

Nu o mai suprindea nimic acum. În toți acești ani de când ajunsese aici, învățase că nimic nu mai este nou în încercarea omului de a-și ridica trupul către înalturi, iar dacă pentru asta era nevoie de zeci de etaje, tone de ciment  sufocante și piloni de metal rece, care aveau să fure din metrii de orizont vizibil, atunci acesta era un sacrificiu neînsemnat. Nevoia de se simți în centrul existenței și a decursului vieții pe pământ, era cea care dicta nașterea fiecărui skyscraper. 

Se oprise în fața semaforului. Roșu. Gustul de fier pe limbă. Mâinile transpirate. Senzația de frig. Lipsa gândurilor. Limpezimea privirii. Conștiința/trezirea de care toți fugeau precum câinii bătuți și alungați, ea o avea în sfârșit înăuntrul ei și o putea conține fără ca trupul să-i mai tremure. A avea ochii deschiși nu mai însemna fuga neobosită din fața fierului greu sufocant  ce îi cuprindea pe toți și încercarea stupidă de a se reîntoarce la un spațiu-timp mai simplu, ci însemna oprirea din tot ceea ce era neacceptarea și lipsa privirii către viitor.  

Adie vântul și ea se întreabă când va fi din nou timpul pentru a-și schimba încă o dată corpul. Își duse mâna către umărul drept și începuse să-și atingă încet fiecare centimentru de piele. La început cu grijă, apoi din ce în ce mai apăsat. O îngrijora uneori această dezlegare a minții de gândurile persistente și acea concentrare liniară, precisă care nu-i mai acorda răgaz să se abată de la ceeea ce era important. 

Își deschise gura și începu să cânte, nimic nu părea mai uman decât cântecul, poate în afară de râs. Așa că râse. 



vineri, 22 august 2014

Solace



Putem vorbi de amurg şi de cum se aşează praful la înserat pe umerii tăi de piatră, atunci când stăm în grădină, ţinându-ne de mână, cu ochii aţintiţi înspre vest; ori putem să încercăm a ghici cuvântul pe care ne-am forţat atât de mult să-l uităm. Mi-e tot una.

Mă odihnesc în depărtare, undeva în spatele tău, uitându-mă înspre corpul acesta masiv ce se întinde în faţa mea, de-a lungul liniei orizontului. Te privesc, ochii mei se umplu de imaginea ta- şi când soarele apune, tu îmi ascunzi fiece rază de lumină iar grădina mi se întunecă- pot închide ochii acum.

Respir în valuri; de pe limbă mi se rostogolesc cuvintele ce-ţi vor umple corpul de spini şi muşchi umezi şi flori sângerii. Te îmbrăţişez o dată la trei clipiri de gene iar mâinile ţi le sărut cu fiecare înghiţitură de ceai fierbinte. În zadar! De când te-am adus, odată cu zilele reci, cu vântul dezlănțuit ce-mi umplea casa de sunete prelungi, tu ai rămas la fel de îngheţat în timpul tău ce nu mai trece.

Mă ridic, îţi mai ating încă o dată nervurile violacee ale pietrei din care trupul îţi este tăiat şi îmi întorc chipul dinspre tine.

Mă voi întoarce la zenit, să-mi lipesc obrajii de piatra ta caldă.





miercuri, 28 mai 2014

Axa





Sus, e cerul.
-
Jos în mine,
unde-i seninul?

În mâini mi se frământă
două guri neastâmpărate.
Iată, plumbul din coaste-
Ce greu m-apasă timpul!

Departe mi-e seninul,
în mine doar pământul.

marți, 18 februarie 2014

Șoapte din adânc

     


 "Șhhh, liniște!", îmi zise, ducându-și grăbită mâna la gură, ca și cum și-ar fi regretat singurul cuvânt pe care îndrăznise să mi-l arunce; și degetele-i se lungeau, împletindu-se precum un cuib lemnos, neatent construit. Ce ființă stranie, îmi ziceam, privind fascinat cum chipul i se ascundea din ce în ce mai mult sub propriile-i mâini. Ochii copilei mele de un cenușiu crud acum se închideau violent și pleoapele ei dragi nu-și mai arătau candoarea cărnii moi, ivorie, ce-mi încânta simțurile cu fiecare ciclu solar trăit împreună. În locul în care linia buzelor ei se înălța, chiar sub obrazul atât de rotund, acum se căsca un hău negru, adânc în care nu, nu îndrăzneam să privesc.

După draperiile groase, roșii, vântul încremenise. Apăsător, greoi, soarele își izbea oblic razele în sticla tot mai opacă, tot mai aburindă a camerei în care iubita mea avea să-și verse ultimele suflări.
În fața mea, era ea, cea ce-și țesea voalul negru din zâmbete sparte, priviri piezișe, tragedii ridicole, culese toate din lungile ei plimbări, când cu capul aplecat meditativ, își târâia picioarele masive pe marginea unui țârm albastru, desenând în pietre cercuri. Ea, copila mea oglindă, în care omul își scria povești ce întrezăreau devenirea unei picături de rouă în furtună furibundă, urlată în tonuri de fulgere iridiscente.

Cea cu multe chipuri, , imaginea mea arhaică a unui eu revărsat în cupa plină a întregirii. Leagănul neliniștirii mele-

Copila mea zănatică se prăbușise într-un nor nisipos, auriu,  ce o îmbrăca și mi-o ascundea privirii. De sub rochie, ți-ai ridicat brațul sculptural, delicat și ți-ai înfipt degetele în pieptul meu, între coastele superioare, sfâșiind pielea și mușchii, apucând oasele fragile, într-o încercare dureroasă de a amâna momentul ultim.
Mi-ai deschis coastele și valurile oceanului meu te-au izbit rece peste față, trezindu-te din cântecul tău nebun, a cărui ritmuri te îndemnau să mă pătrunzi și să mă umpli cu respirația ta.

Eu, cel ce te poartă, ducându-ți visele strânse într-un mănunchi de flori nemuritoare înspre un orizont necuprins- mi-am înclinat trupul și m-am întins pe pământul nisipos al ființei tale. Am închis ochii și am ascultat-  "Șhhh, liniște..."





joi, 16 ianuarie 2014

Re-geneză

Înțeleg. Toate cuvintele ce până acum m-au umplut și mi-au cerut cu violență să le arunc în nopți lipsite de somn și de alinare, au fost adresate unui Eu- mai întreg, mai puternic, ce-mi zdrobea mâinile și mi le ascundea în adâncimile deșertului de negură. Mâinile mi-au fost întotdeauna zglobii, independente de orice forță gravitațională sau control pe care-l puteam exercita asupra lor. Ele au fost cele care mi-au îndeplinit ordinele și au zgâriat, au sfâșiat și au săpat tranșee și cratere în carnea roșie, meteorită de fiecare dată când, cu capul aplecat în spirale, îmi spuneam că nu mai vreau să mă ridic de pe aceste cercuri saturniene, din acest vid înghețat, lipsit de orice constrângere sau legitate a timpului.

Apoi, când am început să-ți scriu, tensiunea pe care o tot adunasem până atunci în oase, am vărsat-o cu disperare în degete iar ele s-au mișcat spasmodic, vorbindu-ți în locul gurii ce nu se mai deschidea, despre toate nopțile de frig și vânt urlător în care eu cântam în ani lumină solitudinea unei galaxii pe bolta unei sfere celeste.

Cu fiecare scrisoare trimisă în toți acești ani, eu îmi mai îmbrăcam încă un val și încă unul și încă 9, până când pielea fremătândă s-a revărsat fragil în oceanul întins al trupului tău, mereu mai albastru, mereu ultramarin. Mi-am ridicat fruntea din pieptul tău masiv și  am știut că toate cuvintele mele scrise pentru un "drag" fără de trup ori chip, le-ai prins tu, cu mâinile tale lungi și fragile, de pe cozile unduitoare ale novelor ce-ți gâdilau picioarele cu palme deschise.

Din văzduh, ți-ai coborât privirea înspre mine și mi-ai povestit în nori grei de ploaie despre îngeri și fluturi, despre culori plutitoare ce-ți desenează în vis, dorul pe pleoape și buze și coaste desperecheate. Îngropată în nisipul redesenat la fiecare lună argintie, curioasă, ți-am văzut trupul spectral precum o himeră a dăruirii nesfârșite, ce mi se întindea în iriși și în chihlimbarul gurii mele infinite. Ne-am întins mâinile de-a lungul unui cântec cosmic din lumea de dinaintea Cuvântului iar acum dansăm îmbrățișați, împletiți în vârful înalt al unei stele sidefate, diafane, privind gingaș cu ochii închiși cum Universul, jucăuș, crește și se extinde înăuntru- în noi- în Eu.

marți, 19 noiembrie 2013

Cu gust de vișine



Dragă copilă,

        Iartă-mi nesocotința de a-ți mai căuta numele în această carte mucegăită de timp și de întuneric umed.
Te-am regăsit, cred, undeva printre primele pagini. Numele tău... da, era scris cu litere răzlețe; când mici și adunate, când mari și tremurânde. Erai tu, înfiptă acolo- TU- într-un cuvânt neîncăpător pentru cât de mari îți sunt ochii. Privirea ta, atunci când te căutai, tristă, pierdută de-a lungul orizontului, lăsându-ți mâinile cu o mișcare ușoară peste umerii mei și respirând sacadat, ca și cum în toate aceste ore, ai fi cutreierat pământul în brațele mele. Erai în mine, atât de aproape; însă mereu, cumva, tot mai departe.

Recunosc, m-am temut întotdeauna de tine. Chiar și acum, după toți acești ani irosiți, am simțit fiori reci pe spate, încercând să mă întâlnesc cu chipul tău, aici, în cartea mea zdrobită, în care tot rătăcesc prea mulți oameni, frunze uscate, ghinde culese din parc drept amintire, creioane tocite, batiste plânse și... îmbrățișări goale.

Știu ce îmi vei răspunde. Mă aștept să arunci în mine cu reproșurile tale tăioase. Mă cutremur, căci au apus, copilă, zilele în care îți aruncai trupul fragil în mine și mă umpleai pe dinăuntru cu lumina ta caldă, orbitoare.

Mi-ai dat voie să te învăț și să recit poezia pielii tale, mi-ai arătat cum să mă joc cu vârtejul haotic ce zăcea în tine, acel hău lipsit de început, ce ne-a legănat până la adormire, până la granița cu visul și imaginea născută în chihlimbarul fără de moarte al pieptului tău. Am pășit amândoi, pe iarba udă și ne-am pictat soarele pe obraz: eu răsăritul, tu asfințitul... și tot nu mi-a fost de ajuns. Am gustat fără de saț din lacrimile tale sărate și mi-am ținut mâinile căuș până s-au umplut cu sângele tău- roșu, vișină putredă. Am mușcat din tine, sperând cu disperare că astfel îmi vei aparține o eternitate.

Am înghițit, în fiecare zi, din ce în ce mai mult până când am orbit.
Îmi amintesc. Am numărat 3 cântece și 3 zile. În lipsa văzului, începusem să simt trecerea timpului doar cântând; și am cântat.

Apoi, știm amândoi ce s-a întâmplat când m-am trezit după acele 3 zile ingrate.

De atunci, draga mea copilă, senină, zâmbitoare- te caut prin colțurile acestui trup al meu și te adun:  rămășițe, oase, câteva fire de păr și dacă am noroc, poate găsesc chiar și un gând uitat.

Zâmbesc, întrebându-mă acum ce mai înseamnă odihna.


Același,
al tău- întotdeauna.