Cu gust de vișine

Dragă copilă,

        Iartă-mi nesocotința de a-ți mai căuta numele în această carte mucegăită de timp și de întuneric umed.
Te-am regăsit, cred, undeva printre primele pagini. Numele tău... da, era scris cu litere răzlețe; când mici și adunate, când mari și tremurânde. Erai tu, înfiptă acolo- TU- într-un cuvânt neîncăpător pentru cât de mari îți sunt ochii. Privirea ta, atunci când te căutai, tristă, pierdută de-a lungul orizontului, lăsându-ți mâinile cu o mișcare ușoară peste umerii mei și respirând sacadat, ca și cum în toate aceste ore, ai fi cutreierat pământul în brațele mele. Erai în mine, atât de aproape; însă mereu, cumva, tot mai departe.

Recunosc, m-am temut întotdeauna de tine. Chiar și acum, după toți acești ani irosiți, am simțit fiori reci pe spate, încercând să mă întâlnesc cu chipul tău, aici, în cartea mea zdrobită, în care tot rătăcesc prea mulți oameni, frunze uscate, ghinde culese din parc drept amintire, creioane tocite, batiste plânse și... îmbrățișări goale.

Știu ce îmi vei răspunde. Mă aștept să arunci în mine cu reproșurile tale tăioase. Mă cutremur, căci au apus, copilă, zilele în care îți aruncai trupul fragil în mine și mă umpleai pe dinăuntru cu lumina ta caldă, orbitoare.

Mi-ai dat voie să te învăț și să recit poezia pielii tale, mi-ai arătat cum să mă joc cu vârtejul haotic ce zăcea în tine, acel hău lipsit de început, ce ne-a legănat până la adormire, până la granița cu visul și imaginea născută în chihlimbarul fără de moarte al pieptului tău. Am pășit amândoi, pe iarba udă și ne-am pictat soarele pe obraz: eu răsăritul, tu asfințitul... și tot nu mi-a fost de ajuns. Am gustat fără de saț din lacrimile tale sărate și mi-am ținut mâinile căuș până s-au umplut cu sângele tău- roșu, vișină putredă. Am mușcat din tine, sperând cu disperare că astfel îmi vei aparține o eternitate.

Am înghițit, în fiecare zi, din ce în ce mai mult până când am orbit.
Îmi amintesc. Am numărat 3 cântece și 3 zile. În lipsa văzului, începusem să simt trecerea timpului doar cântând; și am cântat.

Apoi, știm amândoi ce s-a întâmplat când m-am trezit după acele 3 zile ingrate.

De atunci, draga mea copilă, senină, zâmbitoare- te caut prin colțurile acestui trup al meu și te adun:  rămășițe, oase, câteva fire de păr și dacă am noroc, poate găsesc chiar și un gând uitat.

Zâmbesc, întrebându-mă acum ce mai înseamnă odihna.


Același,
al tău- întotdeauna.

Între granițe

Lasă-mă să plec, mă dor mâinile și umerii îmi zvâcnesc iar capul nu mi-l mai pot ține drept. 

Îmi înclin privirea, poate camera asta neîncăpătoare se va îndura de mine și nu-și va mai sprijini pereții de pieptul meu. Lângă picior, se așează în fiecare seară, delăsător, scaunul aspru și greu, încât dimineața îmi ating cântând-râzând petele mov, iar apoi după certuri aprige, rostesc în tăcere o rugăminte: "Rogu-te, pernă, nu-mi mai mânca visele!"

Nu am nici o fărâmă de reacție, știu că noaptea nu mai visez și nici nu mai alerg în somn, printre așternuturi, schimbându-mi poziția trupului după direcția ochiului ce rămâne deschis. Nu mă mai trezesc cu nici un cuvânt rămas pe buze și nici măcar cu o imagine aurie ce mă înțeapă și-mi străpunge pielea, curgând în râuri de cerneală... deja uscată.

E ceață și e frig.

- și întuneric.

Lasă-mă să mă pierd, mi-e dor, oare înțelegi?