Fin

Știu. Am promis de zeci de ori până acum că voi așeza frumos și cu nonșalanță un punct la toată această etapă de ne-indiferență. Dar amintește-ți, te rog, cum e să fii un visător al iubirii împărtășite și crede-mă că încerc; ba chiar am început să exersez în fiecare dimineață, cu oglinda martor, o privire absentă însoțită de o voce ceva mai lipsită de inflexiuni.
Sper... mă încred că de această dată, drumul invers dinspre un chip rece către un spirit și mai rece va funcționa. Ce mai pot face, când tot ce mi-a mai rămas este doar o imagine reflectată în apele tulburi ale unei amintiri întrețesută covienabil cu roșu pasional și arămiu nostalgic?

Da, am avut nevoie de o noapte întreagă de zvârcoliri, de o durere apăsătoare în piept și de sentimentul că poate, după aceste câteva ore, nu voi mai mirosi a viață; ci doar a uitare și a sfărșit. Atunci, mi-a apărut întrebarea, dură și lipsită de putința de a o mai adormi - și răspunsul a fost dat:  "Sunt pregătită să renunț!", mi-am zis. Iar azi, mi-am pus la îndoială această imagine ascunsă, negată, dezvăluită, acceptată și renegată din nou. Tot ce-a mai rămas din această poveste idilică de la marginea unui verde în asfințit e doar aceeași prezență stabilă, constantă.
Am rămas eu.

Noapte bună, dragule, căci e ultima-

De nerostit

întru atingerea celor lipsiţi de răsărit
întru înălţarea celor ce nu pot fi alungaţi
întru iubirea celor ce nu îndrăznesc a şti
întru rostirea tuturor celor ce se pierd între -

rânduri.


Sunt pregătită de exorcizare. M-a trezit durerea surdă din piept, ce mi-a cântat în oase o noapte întreagă. Am rămas fără curajul de a mai putea arunca în aer un cuvânt; nu am putut să strig: "Ţine-mă de mână când voi cădea şi nu pleca!"
Am plâns, în spasmele unui trup ce parcă se rupea pe dinăuntru.

Dar până şi aceasta îşi are un sfărşit-
o aşteptare şi un sfărşit.

În urmă, rămân eu, aceeaşi,
ce se schimbă cu fiecare respiraţie.

Dă-mi uitarea, căci eu ţi-am dat eternitatea
în amintire şi în cuvânt scris.