1.
Această zi a albastrului crud îmi scrie
în trup tăcerea-
Tăcerea de copil gol în ora izolării
Și același cântec al bolii
Ce răsună vag,
Precum vântul ce-mi suflă de dimineață
la ureche,
Timpul și nisipul de sub pat, mă aflu
Într-o stare de alunecare, mereu
În surprindere când
În oglindă, ochii goi de orice imagine îmi
recunosc
Și mâna-nghețată arătând înspre
creatorul-
Omul fragmentării din urmă ce
Își întoarce chipul...
....................................................................
2.
Și-acum, se așează întunericul în mine
Iar pleoapele-mi cad grele
Într-o continuă mișcare
De jos în sus, din
Picioare frânte și rămășite ale
Omului ce l-am îmbrăcat odată
Ce-mi umple privirea de furie și nisip.
....................................................................
3.
Cântă-mi mamă, la apusul zilei
Și dă-mi piatra de pe ochi,
Mângâierea de pe obrazul stâng
Și palma deschisă în oceanul de
Sub trupul stins în încremenire.
Poate e frigul ce mă cuprinde și
Același etern fior al plânsetului
Ca atunci când Eu-copil al unui Tu,
Îmi stingeam setea și foamea în
Legănarea amețitoare a brațelor tale.
.................................................................
4.
Acum îmi cânt destrămarea
Și mâinile-mi sunt goale-
În noaptea aceasta, copile
Am pierdut orice frântură de
Amintire în ceață, în acest
Moment al înghețării în piatră.
.................................................................
5.
Piatră și pământ neroditor de ritm-
Mă așez, îmi întind brațele goale
Și rămân un om lipsit de amintirea
Răsăritului și al așteptatei mângâieri .
Îmi culc acest corp ceresc și-mi reiau
Trupul absenței și al goliciunii de emoție.
S-a lăsat noaptea mamă, iar eu nu mai dorm.
