Intotdeauna m-a preocupat ideea de a avea un loc caruia sa-i zic cu drag "acasa". In casa in care am crescut si locuit pana la 19 ani prea putin timp m-am simtit acasa, caci ideile si felul meu altfel de a fi, m-au autoexilat indata ce s-au dezvoltat in mine. A fost dezradacinarea fireasca a copilului de familie si de cuibul parintesc. Am plecat la Bucuresti cu gandul ca o sa-mi gasesc un nou acasa si acel loc va fi asa cum imi doresc: linistit si izolat de lumea de afara.
Insa lucrurile nu s-au intamplat chiar asa, caci viata a avut intotdeauna un mod nefiresc si dureros de a-mi spune ca nu sunt binevenita. Toate acestea nu mi-au mai permis sa visez prea mult iar acum ajung din nou la concluzia ca trebuie sa plec in cautarea unui nou acasa, un "acasa" al meu, de care sa simt ca apartin si in acelasi timp sa simt ca imi apartine.
E o constatare neplacuta, pentru ca schimbarea ma inspaimanta si sper doar sa pot ridica capul sus si sa spun "Am invins!".
miercuri, 26 ianuarie 2011
vineri, 14 ianuarie 2011
Azi
Azi am mai inteles cateva, azi mi-am dat voie sa fiu sincera, azi m-am aratat asa cum sunt eu. Azi am lasat o persoana straina sa ma cunoasca, sa-mi afle o mica frantura din propria poveste. Azi am vorbit eu cu mine insami de pe doua posturi diferite. Azi am vorbit doar despre mine si despre ceea ce ma framanta.
Azi...m-am simtit usoara, azi mi-am simtit mintea goala, fara zumzaiala continua a miilor de ganduri si bucati din trecut.
Ma simt mai impacata si oarecum mai fericita.
Multumesc, Carmen!
Azi...m-am simtit usoara, azi mi-am simtit mintea goala, fara zumzaiala continua a miilor de ganduri si bucati din trecut.
Ma simt mai impacata si oarecum mai fericita.
Multumesc, Carmen!
joi, 13 ianuarie 2011
Ganduri tarzii
Dupa o zi lamentabila in care m-am simtit ca un rahat din cauza unui incident prostesc care mi-a pus la rabdare incapcitatea mea de a accepta critica fatisa fara o cauza intemeiata, in drum spre casa m-am gandit...
Dualitatea care intotdeauna a existat in mine si care s-a manifestat in toate momentele vietii mele, cel putin de cand imi amintesc si de cand am inceput sa gandesc pentru mine insami. Intotdeauna, orice aspect al vietii eu il explic prin prisma a 2 puncte: unul optimist si unul mai putin optimist. Intorc problemele pe toate fatetele si continui a lancezi in aceasta incertitudine. Niciodata nu am putut spune clar despre o anumita problema sau pur si simplu o chestie uzuala o afirmatie certa. Spun ceva ca apoi sa ma intorc si sa-mi zic ca da, nu e vina lor, e si vina mea caci eu am capacitatea de a decide pentru mine iar odata cu asta vine si responsabilitatea consecintelor propriilor decizii. Asa gandesc si in ceea ce priveste relatiile cu ceilalti, familia, mediul social, facultatea, eu insami si asa mai departe.
Dualitatea mi-am manifestat-o si in perceptia mea asupra lumii in care traiesc. De cativa ani incoace, de fapt de vreo 8 ani de zile imi spun ca lumea aceasta nu e pentru mine si ca ar fi trebuit sa ma nasc in alt timp. In epoca romantica a umanitatii, cand inca oamenii aveau valori si principii ce le dictau intreaga existenta precum: dreptatea, iubirea, frumosul si adevarul, cand barbatii aveau cavalerismul iar femeile feminitatea si pudoarea de a nu-si arata sentimentele fata de persoana iubita chiar daca asta putea duce inevitabil la un esec al fericirii proprii. Un timp si o viata ca in Adela sau ca in romanele pline de simtire si traire autentica ale scriitoarei Jane Austen. Oricum ar fi, asta e viata dupa care tanjesc de fiecare data cand realitatea ma dezamageste...iar si iar.
In acelasi timp, iubesc efervescenta, libertatea de a fi tu insuti si posibilitatile nemasurate pe care mi le ofera secolul XXI. Concertele nebune de rock, internetul si tot ceea ce iti da pe tava, accesul facil la orice carte sau informatie, filmele exceptionale,evenimentele de orice tip si aglomeratia urbana, dar si nivelul avansat al cunoasterii. Esti liber si capabil sa vezi, sa fii, sa experimentezi tinuturi pe care altfel nu ai putea sa le descoperi, sa vorbesti cu un om aflat in celalalt capat de lume, sa cunosti civilizatii straine si o alta sumedenie de castiguri ale umanitatii.
Analizand din nou aceste doua perspective, mi-am proiectat mintal imaginea mea intr-o ipostaza care pentru mine ar semnifica libertatea, si anume un salt spre inaltimi cu bratele deschise...iar aici a venit insight-ul zilei de azi si framantarea care inca zace in mine.
M-am imaginat pe mine ca atunci cand aveam 16 ani. De obicei, pana acum mi-as fi lasat un oarecare timp ca sa-mi formez asa cum vreau eu o reverie, insa aceasta frantura mi-a scapat controlului meu constient si a reusit sa iasa nemodelata de propriile mele dorinte si nevoi. S-a ivit in esenta ei pura, asa cum este. Ceea ce m-a dus la concluzia ca dupa atata timp, eu nu mi-am reactualizat imaginea mea mintala astfel incat sa fie conforma realitatii, sa aiba aproape 22 de ani si nu 16 ani. Apoi am incercat din rasputeri sa incerc sa ma vad pe mine, sa-mi vad imaginea mea mintal. Nu am reusit.
Am ramas undeva in trecut, iar asta o stiu, stiu ca petrec mult mai mult timp in trecut decat in prezent. Nu cred ca acea perioada de viata a fost mai frumoasa sau mai fructuoasa pentru mine, insa cred ca rezultatul provine din faptul ca atunci eram libera. Nu ma durea atat de mult indiferenta, ignoranta, confuzia, durerea si suferinta vazuta si simtita in jur. Eram eu fara constientizarea celorlalti iar asta ma facea libera.
Eram libera.
Iar acum...
Dualitatea care intotdeauna a existat in mine si care s-a manifestat in toate momentele vietii mele, cel putin de cand imi amintesc si de cand am inceput sa gandesc pentru mine insami. Intotdeauna, orice aspect al vietii eu il explic prin prisma a 2 puncte: unul optimist si unul mai putin optimist. Intorc problemele pe toate fatetele si continui a lancezi in aceasta incertitudine. Niciodata nu am putut spune clar despre o anumita problema sau pur si simplu o chestie uzuala o afirmatie certa. Spun ceva ca apoi sa ma intorc si sa-mi zic ca da, nu e vina lor, e si vina mea caci eu am capacitatea de a decide pentru mine iar odata cu asta vine si responsabilitatea consecintelor propriilor decizii. Asa gandesc si in ceea ce priveste relatiile cu ceilalti, familia, mediul social, facultatea, eu insami si asa mai departe.
Dualitatea mi-am manifestat-o si in perceptia mea asupra lumii in care traiesc. De cativa ani incoace, de fapt de vreo 8 ani de zile imi spun ca lumea aceasta nu e pentru mine si ca ar fi trebuit sa ma nasc in alt timp. In epoca romantica a umanitatii, cand inca oamenii aveau valori si principii ce le dictau intreaga existenta precum: dreptatea, iubirea, frumosul si adevarul, cand barbatii aveau cavalerismul iar femeile feminitatea si pudoarea de a nu-si arata sentimentele fata de persoana iubita chiar daca asta putea duce inevitabil la un esec al fericirii proprii. Un timp si o viata ca in Adela sau ca in romanele pline de simtire si traire autentica ale scriitoarei Jane Austen. Oricum ar fi, asta e viata dupa care tanjesc de fiecare data cand realitatea ma dezamageste...iar si iar.
In acelasi timp, iubesc efervescenta, libertatea de a fi tu insuti si posibilitatile nemasurate pe care mi le ofera secolul XXI. Concertele nebune de rock, internetul si tot ceea ce iti da pe tava, accesul facil la orice carte sau informatie, filmele exceptionale,evenimentele de orice tip si aglomeratia urbana, dar si nivelul avansat al cunoasterii. Esti liber si capabil sa vezi, sa fii, sa experimentezi tinuturi pe care altfel nu ai putea sa le descoperi, sa vorbesti cu un om aflat in celalalt capat de lume, sa cunosti civilizatii straine si o alta sumedenie de castiguri ale umanitatii.
Analizand din nou aceste doua perspective, mi-am proiectat mintal imaginea mea intr-o ipostaza care pentru mine ar semnifica libertatea, si anume un salt spre inaltimi cu bratele deschise...iar aici a venit insight-ul zilei de azi si framantarea care inca zace in mine.
M-am imaginat pe mine ca atunci cand aveam 16 ani. De obicei, pana acum mi-as fi lasat un oarecare timp ca sa-mi formez asa cum vreau eu o reverie, insa aceasta frantura mi-a scapat controlului meu constient si a reusit sa iasa nemodelata de propriile mele dorinte si nevoi. S-a ivit in esenta ei pura, asa cum este. Ceea ce m-a dus la concluzia ca dupa atata timp, eu nu mi-am reactualizat imaginea mea mintala astfel incat sa fie conforma realitatii, sa aiba aproape 22 de ani si nu 16 ani. Apoi am incercat din rasputeri sa incerc sa ma vad pe mine, sa-mi vad imaginea mea mintal. Nu am reusit.
Am ramas undeva in trecut, iar asta o stiu, stiu ca petrec mult mai mult timp in trecut decat in prezent. Nu cred ca acea perioada de viata a fost mai frumoasa sau mai fructuoasa pentru mine, insa cred ca rezultatul provine din faptul ca atunci eram libera. Nu ma durea atat de mult indiferenta, ignoranta, confuzia, durerea si suferinta vazuta si simtita in jur. Eram eu fara constientizarea celorlalti iar asta ma facea libera.
Eram libera.
Iar acum...
Fara cuvinte...
"Obisnuim sa traim imprastiati: ne lasam corpul sa participe mecanic la ceea ce se intampla, in timp ce mintea ne zboara aiurea, iar ceea ce facem exprima rareori ceea ce simtim. Ne identificam cu o parte din ce in ce mai mica din noi, cea care corespunde normei sau exigentelor celorlalti, in timp ce alte parti importante din noi insine pribegesc in exil.
Devenim astfel din ce in ce mai saraci, pana cand, in cele din urma, ne pierdem in asemenea masura pe noi incat uitam complet cine suntem. Persista doar un vag sentiment al lipsei. Spatiul ramas gol incercam sa-l umplem cu ce putem: cu obiecte, pe care din ce le obtinem din aceea constatam ca nu ne ajung, cu programe TV, cu muzica, cu opiniile celorlalti despre noi, cu vorbaraie inutila sau cu ruminatia gandurilor proprii, in general cu orice produce zgomot, caci, in singuratate, si liniste, cel care credem ca suntem s-ar trezi fata in fata cu cel care suntem, obligat la a-l lua in seama. Iar noi preferam sa amanam aceasta intalnire.
In cele din urma ne regasim tristi, pentru ca inevitabil, multumirea de a avea nu reuseste sa fie decat subsitutul palid al bucuriei de a fi."
S.Ginger
Devenim astfel din ce in ce mai saraci, pana cand, in cele din urma, ne pierdem in asemenea masura pe noi incat uitam complet cine suntem. Persista doar un vag sentiment al lipsei. Spatiul ramas gol incercam sa-l umplem cu ce putem: cu obiecte, pe care din ce le obtinem din aceea constatam ca nu ne ajung, cu programe TV, cu muzica, cu opiniile celorlalti despre noi, cu vorbaraie inutila sau cu ruminatia gandurilor proprii, in general cu orice produce zgomot, caci, in singuratate, si liniste, cel care credem ca suntem s-ar trezi fata in fata cu cel care suntem, obligat la a-l lua in seama. Iar noi preferam sa amanam aceasta intalnire.
In cele din urma ne regasim tristi, pentru ca inevitabil, multumirea de a avea nu reuseste sa fie decat subsitutul palid al bucuriei de a fi."
S.Ginger
Abonați-vă la:
Postări (Atom)