...

Incerc sa ma contin, sa ma adun din toate locurile si oamenii in care mi-am lasat o parte din mine. Incerc sa traiesc cu mine insami, sa ma accept si sa ma bucur de toate felurile mele de a fi.

Azi m-a intrebat " Larisa, tu crezi ca meriti sa fii iubita?" Sunt atat de fragmentata, incat cearta continua neincetat in interiorul meu chiar si in lipsa mea, a acelui Eu constient.

Prea mult timp m-am anulat pe mine ca persoana iar aceasta tendinta inca o resimt puternic, dar vreau sa invat sa traiesc cu ceea ce sunt, sa-mi recunosc toate fatetele si sa-mi dau jos mastile atunci cand ma confrunt cu mine insami.

Nu il mai privesc ca pe un razboi pe viata si pe moarte intre Larisa fericita, normala si Larisa cea depresiva si autodistructiva.

Vreau sa ma impac cu mine insami, atata tot.

Acum, ce am de gand sa fac pentru aceasta?!?

Azi NU!

Stiu ca majoritatea postarilor mele incep cu o oarecare concluzie dar azi nu am mai inteles sau constientizat nimic sau daca am facut-o, a fost ceva fugitiv. In aceasta noapte vreau doar sa-mi exprim frustrarile.

Desi cu beneficiii majore, nu-mi convine ca admiterea la master s-a amanat de doua ori, nu-mi place ideea ca am aproximat gresit data examenului si ca anuntarea zilei de examen s-a facut cu cu doar 24 de ore inainte, nu apreciez nici faptul ca 80% din tematica e doar o repetare a ceea ce am invatat pentru vreo 4 sau 5 examene, nu vreau sa recunosc ca nu mai inghit psihoterapia...momentan.

Acest vis, speranta sau mai stiu eu ce, se tot coace de ceva timp incoace, mai exact de vreo 7 ani si am cam ajuns la capatul rabdarii, nici nu vreau sa-mi imaginez ca de abia acesta este inceputul. Un inceput, de altfel greu si nabadaios.

Nu mai pot lua in considerare nici faptul ca am ramas singura, iar casa asta este prea mare si prea goala pentru mine, ca ma doare spatele, ca mai am putin pana sa experimentez crampa scriitorului, ca n-am iesit din casa de atatea zile, ca televizorul ma plictiseste, ca internetul ma exaspereaza si ca poate duminica va fi atat de cald incat gandul drumului spre casa ma sperie teribil. Nu vreau sa-mi mai fie frica...

Nu vreau sa ma gandesc la nici una din aceste lamentari, caci intentionez sa iau exmenul si interviul, caci apoi satisfactia de a incepe acest drum va fi egala cu extazul.

Wish me luck! Noapte buna...

Eu

Eu sunt in toate, am inceput incet, incet sa ma regasesc in propria-mi viata, sa me redescopar si sa aflu ca pana acum m-am renegat prea mult.

Eu plang la filme sau seriale care ma impresioneaza, eu sunt materna caci imi apar si protejez persoanele iubite, eu realizez importanta celor din viata mea, eu sunt recunoscatoare. Da, am inceput sa apreciez ceea ce am si ceea ce sunt fara a fi in riscul de a le mai pierde.

Eu sunt copilul supraprotejat si indepartat in acelasi timp, eu sunt adolescentul caruia viata i s-a parut de nesuportat si care a avut de nenumarate ori idei suicidare. Eu sunt tanara care si-a luat viata in maini, a plecat la 360km de casa ca sa regaseasca un alt acasa, eu sunt cea care a parasit tot si a reusit sa-si gaseasca un sens si destula putere incat sa-l urmeze.

Eu sunt acea persoana puternica care isi incurajeaza prietenii si gaseste solutii pentru a trece peste etape dificile, insa tot eu sunt cea careia ii este frica de intuneric, de mare si de oameni straini, eu sunt cea care clacheaza inainte de un examen important, eu sunt cea careia frica ii ingheata tot corpul.

Eu sunt acea tanara care incearca sa-si regaseasca micile placeri, cea care atunci cand iese de pe usa terapeutului simte si vede ca soarele ii zambeste dupa o ora de plans si constientizari continue.

Eu sunt in toate acestea.