Cu gust de vișine

Dragă copilă,

        Iartă-mi nesocotința de a-ți mai căuta numele în această carte mucegăită de timp și de întuneric umed.
Te-am regăsit, cred, undeva printre primele pagini. Numele tău... da, era scris cu litere răzlețe; când mici și adunate, când mari și tremurânde. Erai tu, înfiptă acolo- TU- într-un cuvânt neîncăpător pentru cât de mari îți sunt ochii. Privirea ta, atunci când te căutai, tristă, pierdută de-a lungul orizontului, lăsându-ți mâinile cu o mișcare ușoară peste umerii mei și respirând sacadat, ca și cum în toate aceste ore, ai fi cutreierat pământul în brațele mele. Erai în mine, atât de aproape; însă mereu, cumva, tot mai departe.

Recunosc, m-am temut întotdeauna de tine. Chiar și acum, după toți acești ani irosiți, am simțit fiori reci pe spate, încercând să mă întâlnesc cu chipul tău, aici, în cartea mea zdrobită, în care tot rătăcesc prea mulți oameni, frunze uscate, ghinde culese din parc drept amintire, creioane tocite, batiste plânse și... îmbrățișări goale.

Știu ce îmi vei răspunde. Mă aștept să arunci în mine cu reproșurile tale tăioase. Mă cutremur, căci au apus, copilă, zilele în care îți aruncai trupul fragil în mine și mă umpleai pe dinăuntru cu lumina ta caldă, orbitoare.

Mi-ai dat voie să te învăț și să recit poezia pielii tale, mi-ai arătat cum să mă joc cu vârtejul haotic ce zăcea în tine, acel hău lipsit de început, ce ne-a legănat până la adormire, până la granița cu visul și imaginea născută în chihlimbarul fără de moarte al pieptului tău. Am pășit amândoi, pe iarba udă și ne-am pictat soarele pe obraz: eu răsăritul, tu asfințitul... și tot nu mi-a fost de ajuns. Am gustat fără de saț din lacrimile tale sărate și mi-am ținut mâinile căuș până s-au umplut cu sângele tău- roșu, vișină putredă. Am mușcat din tine, sperând cu disperare că astfel îmi vei aparține o eternitate.

Am înghițit, în fiecare zi, din ce în ce mai mult până când am orbit.
Îmi amintesc. Am numărat 3 cântece și 3 zile. În lipsa văzului, începusem să simt trecerea timpului doar cântând; și am cântat.

Apoi, știm amândoi ce s-a întâmplat când m-am trezit după acele 3 zile ingrate.

De atunci, draga mea copilă, senină, zâmbitoare- te caut prin colțurile acestui trup al meu și te adun:  rămășițe, oase, câteva fire de păr și dacă am noroc, poate găsesc chiar și un gând uitat.

Zâmbesc, întrebându-mă acum ce mai înseamnă odihna.


Același,
al tău- întotdeauna.

Între granițe

Lasă-mă să plec, mă dor mâinile și umerii îmi zvâcnesc iar capul nu mi-l mai pot ține drept. 

Îmi înclin privirea, poate camera asta neîncăpătoare se va îndura de mine și nu-și va mai sprijini pereții de pieptul meu. Lângă picior, se așează în fiecare seară, delăsător, scaunul aspru și greu, încât dimineața îmi ating cântând-râzând petele mov, iar apoi după certuri aprige, rostesc în tăcere o rugăminte: "Rogu-te, pernă, nu-mi mai mânca visele!"

Nu am nici o fărâmă de reacție, știu că noaptea nu mai visez și nici nu mai alerg în somn, printre așternuturi, schimbându-mi poziția trupului după direcția ochiului ce rămâne deschis. Nu mă mai trezesc cu nici un cuvânt rămas pe buze și nici măcar cu o imagine aurie ce mă înțeapă și-mi străpunge pielea, curgând în râuri de cerneală... deja uscată.

E ceață și e frig.

- și întuneric.

Lasă-mă să mă pierd, mi-e dor, oare înțelegi?

Reîntâlnire

... "am dori să vedem prăbușirea lumii numai fiindcă noi nu am putut să ne ridicăm". Seneca- cel ce a păcălit moartea prin trei încercări. Și-a tăiat venele, a luat otravă, s-a îmbăiat în apă caldă pentru a-i da voie corpului să se golească de sânge- dar a murit sufocat de aburi. Botezul prin moarte.

Știu, nu m-am ridicat niciodată îndeajuns de mult, încât să pot cuprinde cu vederea, de la o extremă spre cealaltă, întregul orizont al acestui moment prins în piatra dură a durerii. Nu am îndrăznit să respir, ci m-am înecat la fiecare gură de aer și apoi am uitat să mai vorbesc. Cuvântul rămânea prins; un cuvânt greu, apăsător, haotic, ce parcă nu se mai termina. În mine, tot ceea ce rămăsese din zilele cu apus solitar, se frământa și sfâșia pe rând mușchi și oase. Un trup ce începea să întregească orice frântură de mine, pierdută de-a lungul timpului în toții oamenii pe care i-am iubit și cărora le-am oferit, naivă, o atingere. Am pierdut oameni și odată cu ei, am rămas fără de mine. 

Mi-e frică, îmi ziceam în tăcere, uitându-mă cu cruzime la acel chip străin ce nu mai purta în el, nimic din ceea ce știam a fi al meu. Priveam, amorțită, cum conturul corpului devenea din ce în ce mai difuz și totul se amesteca. Acel corp ce se îndoia precum într-o oglindă de circ ce deformează realitatea- un obiect amorf. Nu am simțit nimic când mâinile mi s-au încrucișat în jurul trunchiului, ca și cum ar fi vrut să se lungească după cel ce încă îmi șoptea în spate și nici când între coaste a apărut vârtejul de gânduri aruncate sporadic, de povești neîmplinite, de săruturi rămase fără buze de care să se atingă, de îmbrățișări goale.

Încă mă doare absența ta, chiar dacă vârtejul s-a mai domolit și marea a început iar, firavă, să-și ridice valurile în mine. Aștept dimineața și cred că în curând voi învăța să vorbesc .

Îmi ești senin și drag, îți voi spune.

* Botezul prin viață. 

Încă

Sunt 99 de zile de când te aud cum respiri- adânc, zgomotos, ca și cum ai vrea să-mi zici "Sunt aici, nu mai am unde să plec." Te întinzi lângă mine dimineața și-mi mângâi umerii, șoptindu-mi la urechea dreaptă cât de mult îți place să-ți plimbi degetele pe claviculă, căci "uite, cum străpunge prin piele, neștiutoare" iar apoi mă întrebi, jucându-te încă o dată cu mâna prin păr " dar, acolo înăuntru, între coaste, câte zâmbete ții captive?"

Oftez, poate și suspin uneori. Întotdeauna ai avut puterea de a mă pune față-n față cu mine și cu tot ceea ce nu vreau să mai știu. Te țin prins în mine, într-o permanentă emoție nebună și lipsită de orice temei sau frântură de realitate. Am avut grijă să-ți fac loc și să te așez pe cel mai înalt piedestal și încă-mi ești cea mai înalțătoare amintire. Ai devenit atât de viu în mine, încât cu siguranță dacă te-aș ține în mâini și ți-aș da suflare, ai putea să devii un tu, separat de mine, ba chiar poate un el oarecare.

Mă tem- în absența ta sunt goală și uit. Ești tot ceea ce mai știu despre a iubi și a fi atins. Dar și tu devii din ce în ce mai șters, nu mai țin minte conturul chipului tău și nici cum îți zâmbesc ochii atunci când încerci să-i faci pe alții să râdă. Nu te mai știu - dacă te-am știut vreodată.

Îmi pare rău că te-am alungat și am vrut disperată să te uit. Acum, am rămas și fără acel moment, infim, în care eu ți-am fost alături, căci tu cumva, ai rămas lângă mine în tot acest timp.

Mi-e dor să te cuprind în brațe.
Regret și încerc să-mi aduc aminte.

Fin

Știu. Am promis de zeci de ori până acum că voi așeza frumos și cu nonșalanță un punct la toată această etapă de ne-indiferență. Dar amintește-ți, te rog, cum e să fii un visător al iubirii împărtășite și crede-mă că încerc; ba chiar am început să exersez în fiecare dimineață, cu oglinda martor, o privire absentă însoțită de o voce ceva mai lipsită de inflexiuni.
Sper... mă încred că de această dată, drumul invers dinspre un chip rece către un spirit și mai rece va funcționa. Ce mai pot face, când tot ce mi-a mai rămas este doar o imagine reflectată în apele tulburi ale unei amintiri întrețesută covienabil cu roșu pasional și arămiu nostalgic?

Da, am avut nevoie de o noapte întreagă de zvârcoliri, de o durere apăsătoare în piept și de sentimentul că poate, după aceste câteva ore, nu voi mai mirosi a viață; ci doar a uitare și a sfărșit. Atunci, mi-a apărut întrebarea, dură și lipsită de putința de a o mai adormi - și răspunsul a fost dat:  "Sunt pregătită să renunț!", mi-am zis. Iar azi, mi-am pus la îndoială această imagine ascunsă, negată, dezvăluită, acceptată și renegată din nou. Tot ce-a mai rămas din această poveste idilică de la marginea unui verde în asfințit e doar aceeași prezență stabilă, constantă.
Am rămas eu.

Noapte bună, dragule, căci e ultima-

De nerostit

întru atingerea celor lipsiţi de răsărit
întru înălţarea celor ce nu pot fi alungaţi
întru iubirea celor ce nu îndrăznesc a şti
întru rostirea tuturor celor ce se pierd între -

rânduri.


Sunt pregătită de exorcizare. M-a trezit durerea surdă din piept, ce mi-a cântat în oase o noapte întreagă. Am rămas fără curajul de a mai putea arunca în aer un cuvânt; nu am putut să strig: "Ţine-mă de mână când voi cădea şi nu pleca!"
Am plâns, în spasmele unui trup ce parcă se rupea pe dinăuntru.

Dar până şi aceasta îşi are un sfărşit-
o aşteptare şi un sfărşit.

În urmă, rămân eu, aceeaşi,
ce se schimbă cu fiecare respiraţie.

Dă-mi uitarea, căci eu ţi-am dat eternitatea
în amintire şi în cuvânt scris.

În zare

De dimineaţă, îmi tot bate la uşă, firav,  tăcerea.

A plouat o noapte întreagă iar eu mi-am întins obrajii şi am muşcat un creion. Am vrut să-mi aşez pe faţă un zâmbet naiv, crezând că dacă zâmbesc, pot să mă bucur precum un copil de sunetele rotunde ale ploii la atingerea suprafaţei dure, pietroase a acoperişului.

- Trop - trop  -rop - tot-  nu s-a mai oprit şi nici eu nu am încetat de a-mi mai arunca cuvintele în zare. Am vorbit lacom, până la epuizare. Mi-am imaginat că în singurătatea ei, ploaia doreşte însoţire; cred că am şi cântat câteva versuri de Baudelaire:

"Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gând chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De săruturi şi aprigă uitare."

- Vezi tu, copile, orice om întreg îşi are rezervată în calendar ziua în care el va sta la o vorbă şi o ceaşcă de ceai cu demonii ce îşi găsesc acoperiş în măruntaile cele mai adânci ale acestei mâini de praf şi ceva energie, pe nume om. De ce te temi?
- Nu mă tem! Tu nu vezi că Eu zâmbesc?
- E drept, chipul tău e frumos atunci când eşti senin. De ochi, mi-e teamă că sunt trişti... şi de răsuflarea, ce cred că nu ţi-ai auzit-o până acum, ce ţipăt prelung susură.
- Simt o apăsare în piept şi mă tem că nu voi mai putea vorbi, o secundă sau poate chiar mai mult.
- E de ajuns tăcerea. Te pot învăţa acum, să plângi. Nu-ţi fie frică, trebuie doar să închizii ochii către tine. Priveşte, acolo, în întuneric!


Mă simţi acum?

Înăuntrul unui cerc

Am plecat. 

În urma mea las doar această umbră infidelă, absurdă a tot ceea ce ți-am povestit despre mine. Recunosc că am mințit; cu fiecare an ce trecea, mi-am învățat cu încăpățânare toate formulele care încep cu "eu sunt" și continuă ridicol cu cuvinte ce au pretenția de a-ți oferi o imagine reală despre mine. Le-am repetat de atâtea ori în încercarea de a-ți ușura drumul în a mă cunoaște, cu credința că aceste cuvinte ar putea să te convingă că alături de mine, vei fi ferit de această efemeritate nemiloasă. Am crezut că-mi poți înghiți scamatoria ieftină de magician desăvârșit și că poate, măcar pentru o clipă, vei trăi în iluzia mea în care timpul a înghețat. Dar acum, simt că eu eram ceea ce se temea de timp și că în această lume fantasmatică nu mai e loc și de un altul.

Accept că sunt lipsită de orice dorință de a-mi mai rescrie această existență fadă, în care eu nu-mi pot regăsi farmecul și magia propriei lumi interioare. Nu este necesar să mă reîntorc către mine, căci niciodată nu am reușit să ies în afara acestui spațiu vast... fără de sfârșit. 

Am luptat îndeajuns și acum parcă văd mai clar. Suntem ființe separate și fiecare își continuă drumul în propria lui iluzie. Am încetat să mai pretind că iluzia mea ar fi mai demnă decât a unui oarecare tu. 

Nimic nu se preschimbă, ci totul rămâne. 

Nu voi mai deschide nici o ușă și nici nu o să te mai îndemn să vii.

Nu te mai teme, căci se așează liniștea după asfințit.

Frântură din vis

-Eu sunt!- îi zicea cu o urmă de disperare în glas, atunci când noaptea îi așeza iarăși vălul greu peste chip. Privește-mă acum și înțelege că timpul aici nu mai curge și nici moartea nu-și mai cere drepturile. Ea începu să tremure odată cu aerul ce îi umplea trupul de oboseală și cu o ultimă sforțare, îi întinse mâna; lui, cel ce nu demult, își întoarse fața de la noapte.
El tot nu răspundea.
- M-am născut într-o zi de primăvară și de atunci nu a încetat să plouă. Am rătăcit și nici în acest loc înghețat, îți mărturisesc că nu mă regăsesc, încă. Buzele tale nu au aflat cuvântul ce trebuie să-l rostești, dar nu mă tem, căci în absența oricărei urme de timp, eu te aștept. După ce îi vorbi astfel, Eva se aplecase înspre pământ și-și lipi fruntea de iarba udă, rostindu-și încet rugăciunea.
În el se născu liniștea și de această dată se opri din a mai fugi din calea întunericului.

"În zâmbetul tău se odihnește
grația, o poezie a dezmierdării
ce preface cuvântul în vis tomnatic.

Eu sunt întunericul, iar tu ești lumina."

... și vântul îi purta cuvintele.

Din noapte

Am dormit şi încă dorm, adâncindu-mi trupul într-un somn crunt, nemilos din braţele căruia mă desprind cu greu. Mă trezesc dureros, cu impresia unei atingeri mlăştinoase ce încă îmi  rămâne pe piele. Cu fiecare fragment de vis ce se şterge din amintire, privesc cum totul se dezintegrează iar această realitate palpabilă se împrăştie în zeci de fragmente, ce zboară în cădere lină pe lângă mine. Privesc de la fereastră-

E doar o imagine, îmi zic şi mă îmbrăţişez, ţinându-mi mâinile împreunate. Tot ce am creat până acum, a fost inspirat din izvorul viu al durerii şi al plânsetului cadenţat. Oamenii au venit şi au privit înăuntru doar pentru o clipă, poate prea scurtă, apoi şi-au continuat drumul. Iar eu am rămas aceeaşi Larisa- o îmbrăţişare apăsată, o pânză roşie care să te îmbrace, un petec de pământ fertil, o atingere caldă ce te conţine, un şuvoi de apă tulbure, un copac înmugurit, o amiază înăbuşitoare, un vas al energiei infinite, lipsite de timp ori spaţiu.

- Au venit şi au plecat.

- Dar eu am rezidit podurile dărâmate şi am reaflat cărările acoperite, eu am vrut să rămân.

- Sunt naivă şi neştiutoare. Cu fiecare plecare, mi-am scris o poveste a absurdităţii acestui cuvânt ciudat: Timpul. 

- ... şi totuşi, azi, când mi-am vizitat morţii, în faţa mea s-a aşezat cu aroganţă din nou efemeritatea şi cred că am greşit, luându-mă la harţă cu ea, dar în adâncul acestui trup, undeva mai sus de osul pieptului, mie îmi apare impregnată veşnicia. Poate sunt încă prea copil, dar pământul în care îmi înfig cu nesaţ picioarele, mie îmi spune altceva. 

- Dragule, ţie ce îţi cântă vântul atunci când te prinde de la mijloc şi te îmbie în legănare?

Mă întorc către tine şi îmi descopăr chipul, îmi dau cununa de vise jos de pe frunte. Sunt goală şi îmi ating chipul ca şi cum nu ar fi mâna mea cea ce se plimbă de-a lungul obrazului. Nu recunosc această piele şi nici mâna ce descoperă prin mângâiere. Încep să bat şi parcă sună lemnos. Întind corzile şi cânt sacadat,  încă 

învăţ.

Iartă-mă, căci nu ştiu ce fac. Dansez nebună, singură, încă înainte de a mă naşte.

Cerneală

Simt în fiecare zi cum tavanul mi se apropie de chip iar patul se strânge sub mine din toate încheieturile, ca și cum ar încerca să-mi arate că nici azi nu trebuie să mă ridic în picioare.

În stare de amorțire, timpul trece pe lângă mine iar eu sunt într-un vis ce nu se mai termină. Mă așez în fața oglinzii-  văd cum deja a început să mi se vadă scris pe obrazul stâng mult prea clar cuvântul .așteptare. , litere răzlețe ce se continuă în .desfătare., acoperindu-mi oasele pieptului și coborând de-a lungul torsului, .nemilos.. Îmi deschid brațele și povestea începe să se scrie. Frenetic, pe mâna stânga începe să se întindă .frica. , iar imediat lângă ea pielea mi se pătează cu .neliniște. Îmi aud pulsul în urechea dreaptă, de unde spre gât în pas săltat se arată .lumina. ce-și dansează infinit răzbunarea cu .negura., scrisă pe umărul stâng. Îmi întorc capul pe furiș și surprind prin razele ce scapără de după perdelele grele, roșii, cum pe linia dreaptă a spatelui se unduiește .omul. ce-și arcuiește trupul întru .iubire. și .dăruire..

... și nu mă sperii, căci fiecare cuvânt e pecetea unei trăiri ce-mi conturează un Eu de prea mult timp uitat.

De-a lungul coastelor, marea freamată iar valurile se zdrobesc în .visare. și .nostalgie. și desenează  .veșnicia. și .infinitatea. energiei cu care formele din nisipul ud sunt (re)create cu fiecare val. În .avânt. mă arunc către pântece și-mi scriu .nașterea. înspre curbarea coapselor. Mă ridic și ating cu picioarele pământul unui asfințit și mă colorez în .vișiniu. apăsător, sufocant iar aerul vibrează în surdină, cuprinzând în .vânt. muzica soarelui ce nu se mai arată.

A venit noaptea, îmi ridic chipul către cer și îmi simt privirea cuprinsă în .albastru.. Țip, apoi râd și îmi închei .tăcerea. scrisă în linia buzelor cu un .zâmbet. fragil, de copil naiv.

Povestea se scrie în încântarea singurătății.
Căci, din mister se naște cunoașterea.
Acum... poate e timpul să te arăți-

Scrisoare către vânt

Dragule,

Iartă-mi neliniștea ce-mi macină cuvintele. Mă tem că am ajuns în punctul în care nici eu nu mai înțeleg nimic. E târziu, și așa cum fac de fiecare dată, îți scriu când asupra mea simt tot acest nor greu, când aerul devine sufocant iar eu încetez din a mai respira de frică că aceste rânduri nu-mi vor alina durerea.

Aud  încet și sacadat corzile violoncelului iar muzica începe să tremure sub mine. M-am pierdut, dansând pe un ritm zdrobitor ce nu-mi aparține. Îți tot repet, că de prea mult timp îmi înghit cuvintele, căci nu am cui să i le dăruiesc, iar acum simt cum mă preschimb într-o oglindă goală, crăpată ce nu mai poate decât reflecta imagini distorsionate și oameni strâmbi. Acum, până și oglinda a devenit strâmbă. 

Nu pot să-ți ofer un alt eu și nici nu-mi pot șterge trecutul, căci asta ar însemna moartea mea. Când sensul întârzie să apară, atunci omul firav își construiește un țel din a-și relua la nesfârșit viața și de a încerca să lipească toate acele fragmente dispersate, ce-i dau sentimentul unei continuități în timp. Mi-ar fi plăcut să fi fost un aventurier al spațiului nelimitat din afara mea, în schimb am devenit un căutător al propriului meu eu. Ca și cum m-aș fi abătut de la drum și aș fi rătăcit toți acești ani în negură, acum îmi caut farul călăuzitor ce mă va ghida către lumină și lume. Căci, rătăcirea mea e în afara lumii, a spațiului și a timpului. Mă caut pe mine, cea de acum vreo două decenii, îmi caut copilul. Nu cred că înțelegi și cred că deja te-am pierdut între toate aceste idei zănatice. Dar simt că acest copil speriat mă așteaptă printre hățișurile întortocheate ale trupului meu; uneori îi aud chemarea și de prea multe ori, mai mult decât sunt capabilă să suport, îi aud plânsetul. În acele momente, mă prăbușesc în durerea și neputința de a-l găsi și de a-l alina. Vezi tu, toată energia mea este consumată în această misiune mesianică, pentru a crește împreună cu el.

Acest trup, acest eu construit pe dărâmături nu necesită îndoilei și nici întrebări. Nu voi mai da nici o explicație pentru a înțelege de ce și de ce nu altfel. Nu mi-ai locuit trupul și nici nu ai trăit lângă mine toți acești 24 de ani, ca să ai putința de a-mi critica alegerile. Nu am înțeles niciodată de unde omul are puterea de a-și considera viața ca fiind cea mai bună și demnă de urmat. Poate din tot acest periplu al căutării de sine, am devenit eu ceva mai puțin tolerantă și prefer să văd oamenii de lângă mine fiind așa cum sunt- liberi.
Cred că, în definitiv, suntem diferiți iar această stare e atât de frumoasă, încât nu îndrăznesc să o prefac în iluzia de a-mi aduna lângă mine oameni care să-mi fie copii fidele.

...dar mă opresc, căci aflu că scrisoarea mea nu are destinatar și că dragul meu e doar un personaj din povestea ce am început să o scriu obsesiv, ca și cum aș putea să-i compensez absența.

E târziu și iar mi-am uitat somnul la ușa veșnic deschisă. Pășesc cu teamă în viață, renunț la teamă și mă avânt. Cad... și iar îmi deschid ochii către nimicnicie.
-Nu e nimeni-

Aceeași,
     Larisa sau Eva- totuna.

Poveste

Zeul solar se-ntinde leneș,
E cald și e verde-auriu-
Un suflu de vânt rece, încă
Îmi susură la urechea dreaptă.

Din zorii crunți ai liniștii 
Te aștept cu flori împletite-și
Povestea ce nu am apucat
Să ți-o întind pe chip, deși
Zâmbetul mi-a colorat buzele
Iar trupul s-a unduit în oglinda
Unei îmbrățișări trăite timid
Pe pașii lor fragili, temători.

A venit lin noaptea iar ea tot
Cântă, uitând în ritmul trăirii
Căci, el cu luna albă pe umăr va
Veni, pășind în numele uimirii.

În valuri

M-am intoxicat cu falsitate. M-am mințit că am energie și mi-am reactivat tot ce îmi mai rămăsese prins prin cotloanele acestui trup. O minciună frumos împachetată pentru a reuși să fac față acestei perioade.
Mi-am zis că trebuie să uit tot și să funcționez cu jumătate din mine, jumătatea încă vie.

Am preschimbat tot ceea ce simțeam în uitare și am reușit. Mi-am dus munca până la capăt. Mă trezeam în fiecare zi într-o stare de paroxism, forțându-mă să mă uit în oglindă, să privesc acel om din fața mea care suferă prin fiecare por al pielii, care plânge până la epuizare ca pentru a-mi arăta cât de frumoasă apare durerea pe chip și cum ochii până atunci maronii, calzi, clari capătă un val de ceață și de valuri verzui ce se izbesc haotic. Linia buzelor a devenit mai rece iar obrajii au devenit verticali. Coastele au început să-și arate conturul, înălțându-se prin pielea străvezie iar totul a devenit mai fragil.

Pe zi ce trece, devii din ce în ce mai subțire precum o linie, apoi linia capătă pauze și te transformi  în puncte aruncate în spațiu. Apoi te evapori în seninul orizontului, de fapt devii orizont.

Încă puțin...

A fost și încă este

Simt nevoia de a refula toate aceste trăiri, de a le scoate din piept, de a le ține în palma dreaptă și de a le îndepărta de mine.
Nu mai recunosc nimic din tot ce mi se întâmplă și nici nu mai vreau să știu că aceasta e povestea mea.
Revin, de fiecare dată, pe aceeași bancă de pe aceeași alee - imagine a vieții mele. Prin umbra apăsătoare, se resfrâng sporadice luminile gălbui ale stâlpilor metalici. E zumzet în jurul meu, e viață și mișcare, dar peste toate acestea tronează cu aroganță singurătatea mea. Sentimentul de a fi singur într-o mare de oameni ce aleargă fără sfărșit, în timp ce eu îmi așez trupul în pământul umed al liniștii, încă o dată.
Mă trezesc iar neaparținând și aerul devine sufocant. Aștept ploaia și vântul ce-mi va șterge încruntarea de pe chip... și tăcerea cea din urmă.

Aceeași idee obsedantă ce se repetă cu încăpățânare în orice noapte lipsită de somn. Mi-am reluat trupul absenței iar acum mărturisesc, fără frică că am rămas goală. Sunt doar un om treaz într-o lume de nebuni, sau poate invers, nici nu contează.

Mereu

1.

Această zi a albastrului crud îmi scrie în trup tăcerea-

Tăcerea de copil gol în ora izolării

Și același cântec al bolii

Ce răsună vag,

Precum vântul ce-mi suflă de dimineață la ureche,

Timpul și nisipul de sub pat, mă aflu

Într-o stare de alunecare, mereu

În surprindere când

În oglindă, ochii goi de orice imagine îmi recunosc

Și mâna-nghețată arătând înspre creatorul-

Omul fragmentării din urmă ce

Își întoarce chipul...

....................................................................

2.

Și-acum, se așează întunericul în mine

Iar  pleoapele-mi cad grele

Într-o continuă mișcare

De jos în sus, din

Picioare frânte și rămășite ale

Omului ce l-am îmbrăcat odată

Ce-mi umple privirea de furie și nisip.

....................................................................

3.

Cântă-mi mamă, la apusul zilei

Și dă-mi piatra de pe ochi,

Mângâierea de pe obrazul stâng

Și palma deschisă în oceanul de

Sub trupul stins în încremenire.

Poate e frigul ce mă cuprinde și

Același etern fior al plânsetului

Ca atunci când Eu-copil al unui Tu,

Îmi stingeam setea și foamea în

Legănarea amețitoare a brațelor tale.

.................................................................

4.

Acum îmi cânt destrămarea

Și mâinile-mi sunt goale-

În noaptea aceasta, copile

Am pierdut orice frântură de

Amintire în ceață, în acest

Moment al înghețării în piatră.

.................................................................

5.

Piatră și pământ neroditor de ritm-

Mă așez, îmi întind brațele goale

Și rămân un om lipsit de amintirea

Răsăritului și al așteptatei  mângâieri .

Îmi culc acest corp ceresc și-mi reiau

Trupul absenței și al goliciunii de emoție.

S-a lăsat noaptea mamă, iar eu nu mai dorm.

4.5

Dragule...,

Iar m-am trezit speriată.
Am renunțat să mai număr după ce am realizat că nu-mi mai ajung mâinile și voi fi nevoiă să găsesc alte moduri prin care să îmi pot aminti de toate visele în care îți construiam o a-casă.
Te caut prin toate camerele și mă împiedic de fiecare piatră pe care tu mi-ai așezat-o la picioare, în încercarea de a mă ține departe de tine. Poate că am uitat să-ți zic că eu nu știu diferența dintre a spera și a di-spera. Poate că tu încă nu știi să îți zdrobești trupul în bucățele și să i-l dăruiesti celuilalt.
În visul meu copilăresc, am crezut că e de ajuns ca eu să iubesc cât pentru doi.

Dar azi, iubitule, m-am trezit mai speriată ca oricând. Mă tem, căci mă uit prea mult în jos iar trupul a început să devină din ce în ce mai ușor. Mi-am așezat pe chip, din nou, zâmbetul dezamăgirii și al lipsei de atingere. Te-ai îndepartat, iar eu nu mai am mâini ca să te pot readuce în îmbrățișare.
Aștept să-ți dai seama că am ramas în urmă.

4.4

Rămân fără cuvinte.
Mă pierd printre oameni, mă ascund, mă întorc și mi te arăt.
Mă aplec căci am învățat iar dezamăgirea.
Pășesc pe același drum și îmi țin trupul drept.
Nu mă dezic de alegere și-mi sunt propriul martir.
M-am devotat căutării nimicniciei și aștept aflarea cuvântului.

4.3 Chemare

 Vino, nu-ți voi mai arunca cenușă
și nu voi mai păși înspre spate,
întru ascundere și amețire
- mereu înăuntru, iluzia tăcerii.

Vino, îți spunea timid oglinda
e timpul să-mi afli chipul,
și nu umbra nostalgiei surde
- mereu în tine, teama nemărginirii.

Vino, nu-ți mai sunt amintire
născută-n cercul timpului,
ci-ți sunt leagănul reîntoarcerii
- mereu în noi, dansul împăcării.

4.2

Trebuie să mă reîntorc în punctul în care am hotărât să nu mai respir.
Trebuie să-mi asum decizia de a-mi îneca diminețile și nopțile în râuri de lacrimi și regrete.
Trebuie să-mi asum decizia de a persista în suferință.
Trebuie să-mi asum că nu mă hrănesc în încercarea lamentabilă de a dispărea odată cu trecerea timpului.
Trebuie să-mi asum durerea pe care o simt prin fiecare por al pielii și genunchii care-mi tremură, refuzând să mă mai țină dreaptă.
Trebuie să-mi asum toată această furie care nu mă lasă să respir.
Trebuie -
Vreau nu se arată de frică.

4.1

Tot ce sunt, e constituit cu un sens. Nu veni și-mi dărâma pilonii pe care îmi susțin trupul, căci se dezlănțuie întunericul ce eu nu-l mai pot cuprinde.

4

Căci e timpul să luăm înapoi moartea morților.

Moartea e sens și sensul m-a însoțit încă de când eram mic copil. Îmi amintesc și acum acea noapte fără somn în care mi-am dat seama că voi muri. Aveam 3 ani și am uitat. Uneori uitam ca apoi sa re-aflu și să mă îngrozesc de ceea ce știam deja.
Când aveam 9 ani, mi-am văzut bunicul murind lângă mine. I-am simțit mirosul în casă mult timp după ce începuse să putrezească singur sub pământ și l-am visat in 11 nopți.
Și iar am uitat...
La 15 ani, ea a revenit la etajul 3, cerându-și dreptul de a fi parte din mine. 2 oameni muriseră zdrobiți, tată și fiică. Am simțit revolta până la oase și nu m-am rugat, ci am răbufnit în cerneală, cerându-i zeului îngenuncherea. Am ridicat ziduri, am închis ochii și am refuzat să mai vorbesc. De atunci, m-am tot întâlnit cu ea și de fiecare dată mă lasă cu 1 om în minus.
Ne căutăm reciproc, ne răzbunăm atunci când revederea e amânată, ne ducem dorul și ne hrănim una din cealaltă.
Jocul regăsirii.
Emoția trăirii în preajma neantului. 
De 4 anotimpuri, am reaflat că lumina se va stinge.
De 3 luni îi simt îmbrățișarea.
1 noapte cu 4 vise întru ea.
Din pătrat, devin triunghi ca să mă renasc în cerc.
Sunt fericită.

"Moartea ne amintește că viața nu poate fi amânată și că mai există vreme de trăit."


... vai de cei ce fug de ea-


 

3 și 3/4

În ritmul cadențat al ploii
Eva își numară coastele rămase,
golurile și mâinile zdrobite.

Sunt 3 luni de când nu mai râde
de când buzele nu se mai arcuiesc
și obrazul stâng nu și-l mai simte.

Acum, mută, Eva își cântă dimineața
visele-i uitate în zorii atingerii reci
și face un pas înapoi către tăcere.

Sunt 4 îmbrățișări de când ea
rătăcește desculță, udă, nebună-
mereu înăuntru, Eva cea fără 1 nume.

3 și 2/4

De ceva timp încoace, eu nu îmi mai aud vocea.
Poate doar experimentez o stare de muțenie autoimpusă, ca să mă pot opri din fugă și să apreciez emoția ce se trezește-n mine atunci când gândurile devin cuvinte. Poate cuvintele mele nu mai au cui să se arate. Poate am înghițit prea multe cuvinte sau poate nimic nu are sens.

Liniștea e doar aparentă, în mine valurile mă izbesc cu nesaț și-mi simt pielea crăpând pe dinăuntru. Precum un trup ce se deschide, precum un Eu ce nu mă mai încape. Cred că a venit din nou timpul renașterii.
Nu am nici o idee despre cum va fi joi, vineri sau în orice altă zi. Îmi continui drumul cu rezervoarele goale.
Nu am așteptări, îmi mai rămâne doar o  impresie vagă cum că mi-ar fi bine așa.

E întuneric acum.

3 și 1/4

M-am scăldat în cenușa casei mele

când încă ziua se ridica cu teamă

și cu veselie, mă dezic de tot ce-am aflat

căci visele zâmbesc iar Cuvântul mă cheamă.