Solace

Putem vorbi de amurg şi de cum se aşează praful la înserat pe umerii tăi de piatră, atunci când stăm în grădină, ţinându-ne de mână, cu ochii aţintiţi înspre vest; ori putem să încercăm a ghici cuvântul pe care ne-am forţat atât de mult să-l uităm. Mi-e tot una.

Mă odihnesc în depărtare, undeva în spatele tău, uitându-mă înspre corpul acesta masiv ce se întinde în faţa mea, de-a lungul liniei orizontului. Te privesc, ochii mei se umplu de imaginea ta- şi când soarele apune, tu îmi ascunzi fiece rază de lumină iar grădina mi se întunecă- pot închide ochii acum.

Respir în valuri; de pe limbă mi se rostogolesc cuvintele ce-ţi vor umple corpul de spini şi muşchi umezi şi flori sângerii. Te îmbrăţişez o dată la trei clipiri de gene iar mâinile ţi le sărut cu fiecare înghiţitură de ceai fierbinte. În zadar! De când te-am adus, odată cu zilele reci, cu vântul dezlănțuit ce-mi umplea casa de sunete prelungi, tu ai rămas la fel de îngheţat în timpul tău ce nu mai trece.

Mă ridic, îţi mai ating încă o dată nervurile violacee ale pietrei din care trupul îţi este tăiat şi îmi întorc chipul dinspre tine.

Mă voi întoarce la zenit, să-mi lipesc obrajii de piatra ta caldă.

Axa

Sus, e cerul.
-
Jos în mine,
unde-i seninul?

În mâini mi se frământă
două guri neastâmpărate.
Iată, plumbul din coaste-
Ce greu m-apasă timpul!

Departe mi-e seninul,
în mine doar pământul.

Șoapte din adânc

     


 "Șhhh, liniște!", îmi zise, ducându-și grăbită mâna la gură, ca și cum și-ar fi regretat singurul cuvânt pe care îndrăznise să mi-l arunce; și degetele-i se lungeau, împletindu-se precum un cuib lemnos, neatent construit. Ce ființă stranie, îmi ziceam, privind fascinat cum chipul i se ascundea din ce în ce mai mult sub propriile-i mâini. Ochii copilei mele de un cenușiu crud acum se închideau violent și pleoapele ei dragi nu-și mai arătau candoarea cărnii moi, ivorie, ce-mi încânta simțurile cu fiecare ciclu solar trăit împreună. În locul în care linia buzelor ei se înălța, chiar sub obrazul atât de rotund, acum se căsca un hău negru, adânc în care nu, nu îndrăzneam să privesc.

După draperiile groase, roșii, vântul încremenise. Apăsător, greoi, soarele își izbea oblic razele în sticla tot mai opacă, tot mai aburindă a camerei în care iubita mea avea să-și verse ultimele suflări.
În fața mea, era ea, cea ce-și țesea voalul negru din zâmbete sparte, priviri piezișe, tragedii ridicole, culese toate din lungile ei plimbări, când cu capul aplecat meditativ, își târâia picioarele masive pe marginea unui țârm albastru, desenând în pietre cercuri. Ea, copila mea oglindă, în care omul își scria povești ce întrezăreau devenirea unei picături de rouă în furtună furibundă, urlată în tonuri de fulgere iridiscente.

Cea cu multe chipuri, , imaginea mea arhaică a unui eu revărsat în cupa plină a întregirii. Leagănul neliniștirii mele-

Copila mea zănatică se prăbușise într-un nor nisipos, auriu,  ce o îmbrăca și mi-o ascundea privirii. De sub rochie, ți-ai ridicat brațul sculptural, delicat și ți-ai înfipt degetele în pieptul meu, între coastele superioare, sfâșiind pielea și mușchii, apucând oasele fragile, într-o încercare dureroasă de a amâna momentul ultim.
Mi-ai deschis coastele și valurile oceanului meu te-au izbit rece peste față, trezindu-te din cântecul tău nebun, a cărui ritmuri te îndemnau să mă pătrunzi și să mă umpli cu respirația ta.

Eu, cel ce te poartă, ducându-ți visele strânse într-un mănunchi de flori nemuritoare înspre un orizont necuprins- mi-am înclinat trupul și m-am întins pe pământul nisipos al ființei tale. Am închis ochii și am ascultat-  "Șhhh, liniște..."

Re-geneză

Înțeleg. Toate cuvintele ce până acum m-au umplut și mi-au cerut cu violență să le arunc în nopți lipsite de somn și de alinare, au fost adresate unui Eu- mai întreg, mai puternic, ce-mi zdrobea mâinile și mi le ascundea în adâncimile deșertului de negură. Mâinile mi-au fost întotdeauna zglobii, independente de orice forță gravitațională sau control pe care-l puteam exercita asupra lor. Ele au fost cele care mi-au îndeplinit ordinele și au zgâriat, au sfâșiat și au săpat tranșee și cratere în carnea roșie, meteorită de fiecare dată când, cu capul aplecat în spirale, îmi spuneam că nu mai vreau să mă ridic de pe aceste cercuri saturniene, din acest vid înghețat, lipsit de orice constrângere sau legitate a timpului.

Apoi, când am început să-ți scriu, tensiunea pe care o tot adunasem până atunci în oase, am vărsat-o cu disperare în degete iar ele s-au mișcat spasmodic, vorbindu-ți în locul gurii ce nu se mai deschidea, despre toate nopțile de frig și vânt urlător în care eu cântam în ani lumină solitudinea unei galaxii pe bolta unei sfere celeste.

Cu fiecare scrisoare trimisă în toți acești ani, eu îmi mai îmbrăcam încă un val și încă unul și încă 9, până când pielea fremătândă s-a revărsat fragil în oceanul întins al trupului tău, mereu mai albastru, mereu ultramarin. Mi-am ridicat fruntea din pieptul tău masiv și  am știut că toate cuvintele mele scrise pentru un "drag" fără de trup ori chip, le-ai prins tu, cu mâinile tale lungi și fragile, de pe cozile unduitoare ale novelor ce-ți gâdilau picioarele cu palme deschise.

Din văzduh, ți-ai coborât privirea înspre mine și mi-ai povestit în nori grei de ploaie despre îngeri și fluturi, despre culori plutitoare ce-ți desenează în vis, dorul pe pleoape și buze și coaste desperecheate. Îngropată în nisipul redesenat la fiecare lună argintie, curioasă, ți-am văzut trupul spectral precum o himeră a dăruirii nesfârșite, ce mi se întindea în iriși și în chihlimbarul gurii mele infinite. Ne-am întins mâinile de-a lungul unui cântec cosmic din lumea de dinaintea Cuvântului iar acum dansăm îmbrățișați, împletiți în vârful înalt al unei stele sidefate, diafane, privind gingaș cu ochii închiși cum Universul, jucăuș, crește și se extinde înăuntru- în noi- în Eu.