Ma declar o sadica impatimita. Am visat cu ochii deschisi doua zile de plimbari lungi si meditatii pe bancute mizerabile din parcurile goale, bucurandu-ma de aerul cald si atmosfera ce prevestea primavara, incat m-am impotrivit si doar de-a dracu' am stat in casa, ramanand doar cu scenariile fantasmatice a ceea ce as fi putut simti.
Deschid geamul larg si inchid ochii...mi-e dor de conversii decolorati si rupti in calcaie, mi-e dor de tricourile negre taiate larg ca sa nu ma sufoc, mi-e dor de parul valvoi si fruntea incruntata, de versurile apocaliptice si chipul ascuns, mi-e dor de mine cea de atunci.
Erau momente pline de intrebari si framantari tarzii, de zvarcoliri tomnatice, de carti vechi si eroii romantismului mort... era timpul usilor inchise.
Nu cred ca mi-as dori sa revin la acea Larisa, fiindca stiu ca datorita ei, acum Eu sunt ceea ce sunt. Ea a pus bazele si a construit temelia casei mele, ei ii datorez satisfactia pragurilor pe care le-am atins de-a lungul timpului. Acum, vreau sa ajung doar sa-mi constientizez continuitatea, caci deocamdata aceste doua perspective sunt separate si nu una si aceiasi persoana in doua momente diferite.
Nu cred ca am avut o etapa mai ciudata, ca cea prin care trec acum, niciodata. Surprinzator pana si pentru mine, este calmitatea cu care ea se manifesta, cred ca de abia acum incep sa ajung la naturaletea Omului ce-l contin.
Ma construiesc continuu, cu fiecare zi, cu fiecare om pe care-l intalnesc. Intrebarile au incetat de mult timp sa ma mai chinuiasca, acum ma las in voia vantului si renunt la control... si nu mi-e frica.
Am parasit frica, caci stiu ca acum, Eu cresc.
