Mi-am dorit atat de mult stabilitatea si am incercat prin orice mijloc sa ma determin sa nu mai sar de la o stare la alta, fara nici o baza temeinica, incat acum, cand sunt treaza, ma simt impietrita. Am parasit vulnerabilitatea, am asteptat cuminte in fundal si impietrirea m-a invitat la dans. Iar eu am acceptat...
Pana mai ieri, eu imi repetam cu exactitate discursul si argumentele de om matur si echilibrat ce ma credeam, dar acum accept ca am ajuns din nou in ipostaza de ma pacali, doar pentru a nu ma confrunta cu ceea ce este in mine. Vreau sa cresc si vreau sa cred ca fiecare zi e o experienta de la care eu invat ca apoi sa imi scriu lucrarea de licenta pentru admiterea in randul oamenilor maturi, fara regrete.
De ceva vreme incoace, Larisa functioneaza pe modul "automat" iar din ea ramane doar un robotel care vorbeste, rade sau mai zice cate o replica interesanta. Insa daca robotelul simte ca nu poate face fata, atunci apar Eu si sunt prezenta langa tine.... in rest, imi pare rau, dar acum nu ma simt in stare sa ies din amorteala ce ma paralizeaza.
Eu sunt o persoana careia nu-i sta bine in extreme si imi dau seama ca m-am temut intotdeauna sa devin o stana de piatra iar acum cand ma ratacesc din ce in ce mai mult in straturile ce ma acopera; acum, cand stau in fata ta, imi doresc sa fi trecut ca un buldozer peste tine, ca eu sa raman linistita deasupra norilor si sa-mi gust scenariile si fantasmele ce ma rupeau de mocirla si circul de sub mine.
In infantilitatea mea, am regrete si imi doresc sa dau timpul inapoi.
Da, nu sunt matura si nici nu vreau acest statut daca maturitatea este egala cu impietrirea. Raman un copil, caci aici eu pot sa simt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu