joi, 10 octombrie 2013

Încă

Sunt 99 de zile de când te aud cum respiri- adânc, zgomotos, ca și cum ai vrea să-mi zici "Sunt aici, nu mai am unde să plec." Te întinzi lângă mine dimineața și-mi mângâi umerii, șoptindu-mi la urechea dreaptă cât de mult îți place să-ți plimbi degetele pe claviculă, căci "uite, cum străpunge prin piele, neștiutoare" iar apoi mă întrebi, jucându-te încă o dată cu mâna prin păr " dar, acolo înăuntru, între coaste, câte zâmbete ții captive?"

Oftez, poate și suspin uneori. Întotdeauna ai avut puterea de a mă pune față-n față cu mine și cu tot ceea ce nu vreau să mai știu. Te țin prins în mine, într-o permanentă emoție nebună și lipsită de orice temei sau frântură de realitate. Am avut grijă să-ți fac loc și să te așez pe cel mai înalt piedestal și încă-mi ești cea mai înalțătoare amintire. Ai devenit atât de viu în mine, încât cu siguranță dacă te-aș ține în mâini și ți-aș da suflare, ai putea să devii un tu, separat de mine, ba chiar poate un el oarecare.

Mă tem- în absența ta sunt goală și uit. Ești tot ceea ce mai știu despre a iubi și a fi atins. Dar și tu devii din ce în ce mai șters, nu mai țin minte conturul chipului tău și nici cum îți zâmbesc ochii atunci când încerci să-i faci pe alții să râdă. Nu te mai știu - dacă te-am știut vreodată.

Îmi pare rău că te-am alungat și am vrut disperată să te uit. Acum, am rămas și fără acel moment, infim, în care eu ți-am fost alături, căci tu cumva, ai rămas lângă mine în tot acest timp.

Mi-e dor să te cuprind în brațe.
Regret și încerc să-mi aduc aminte.




Niciun comentariu: