Îmi înclin privirea, poate camera asta neîncăpătoare se va îndura de mine și nu-și va mai sprijini pereții de pieptul meu. Lângă picior, se așează în fiecare seară, delăsător, scaunul aspru și greu, încât dimineața îmi ating cântând-râzând petele mov, iar apoi după certuri aprige, rostesc în tăcere o rugăminte: "Rogu-te, pernă, nu-mi mai mânca visele!"
Nu am nici o fărâmă de reacție, știu că noaptea nu mai visez și nici nu mai alerg în somn, printre așternuturi, schimbându-mi poziția trupului după direcția ochiului ce rămâne deschis. Nu mă mai trezesc cu nici un cuvânt rămas pe buze și nici măcar cu o imagine aurie ce mă înțeapă și-mi străpunge pielea, curgând în râuri de cerneală... deja uscată.
E ceață și e frig.
- și întuneric.
Lasă-mă să mă pierd, mi-e dor, oare înțelegi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu