Far away...from me

Pot...eu pot!
Azi am inteles, am constientizat si am acceptat ca pot fi din nou eu. Asa cum eram, asa cum ar trebui sa fiu...sa fiu eu, eu insami, neschimbata de nimeni si nimic, cu amintiri si suferinta, cu clipe de fericire si calitati, cu defecte si emotii.

Mi-am impus pentru prea mult timp sa fiu acceptata de ceilalti, m-au modelat prea mult si m-au influentat destul nevoile altora. Mi-au zis demult " esti sensibila si vulnerabila" iar aceasta replica indelung repetata m-a facut dependenta de apropierea celorlalti si am crezut ca nu ma voi descurca niciodata pe propriile mele forte.
Apoi mi-au zis "fii independenta, descurca-te singura!" si am devenit prea singura, am devenit ceea ce eu nu am vrut niciodata sa devin. Nu am mai vorbit cu mine insami, mi-am amutit nevoile, mi-am ingropat emotiile si am invatat sa tac. Am invatat ca nevoia mea de vorbi si de a-mi impartasi parerile e daunatoare si face rau, e insuportabila.
Am invatat treptat sa nu mai plang, iar ochii mi-au secat, nu era bine sa plang caci paream a fi o prefacuta care plange pentru a santaja pe cel din fata mea.

Am tanjit atat de mult dupa plimbarile prea lungi, dupa discutiile profunde si impartasirea acelor lucruri care-mi provocau emotii. Mi-am dorit atat de mult sa redevin eu, acea fata cu mii de ganduri si vorbe, care stia sa mestereasca cuvinte si culori tempera, care plangea si radea cand citea o carte, care inca stia sentimentul unor bucurii simple. O bucata de cer senin, un apus de soare rosu, mirosul unei nopti instelate de vara pe care o priveam de pe balconul casei mele ore intregi, bucuria de a plange, simplitatea unui raset, entuziasmul unui joc si sentimentul imprevizibilitatii.

Nu stiu unde m-am pierdut pe drumul catre mine insami, pasii mi-au fost indreptati spre alt orizont iar eu am acceptat si m-am resemnat, nestiind cat de mult rau imi fac. De ce mi-am facut atata rau, stiind ca nimeni nu-mi poate face bine, decat eu insami? Cand toti ceilalti te pot rani in atatea feluri, de ce am facut si eu acelasi lucru?

Am inceput sa rad atunci cand ar trebui sa plang, am inceput sa rad de ironia propriei vieti si de suferinta ce imi zdrobeste corpul. E ca si cum as fi fost oarba pana acum, am fost o marioneta in mana altora, m-am lasat purtata de vant si de convingerea ca acesta mi-e destinul. Mi-am sufocat orice dorinta de mai fi eu, singura cu gandurile si emotiile mele. M-am temut atat de mult sa imi mai manifest suferinta, sa mai fiu vazuta plangand, sa ma simt vulnerabila in fata celorlalti.
Asta am fost eu pana acum...

Azi nu am facut nimic special, asa incat sa ma astept la aceasta ploaie acida de emotii si sentimente constientizate. Azi am reusit doar sa rup un creion cu degetul. Atata tot. Dar doar de atat aveam nevoie, caci gandurile se framantau in mine si cresteau de cateva saptamani. S-au inmultit, au prins o forma si au explodat. Mi-a dat tot inconstientul pe afara, iar aceste ultime zile au fost pline de constientizari subite.

Am inteles unde am gresit si ce am facut, am inteles ce vreau si cine sunt. Mi-am acceptat greselile si vreau sa o iau de la capat. Vreau sa redevin EU, din ceea ce am fost si ceea ce sunt acum. Timpul nu poate fi dat inapoi, greselile nu pot iertate si nici uitate, raul si suferinta nu pot fi sterse, dar toate pot fi revalorificate si reinvestite. Eh, le voi investi intr-o Larisa mai buna, mai fericita, mai optimista, si cel mai important, mai impacata cu sine.

Vreau doar sa plec din mine, din tine si din noi...vreau sa fug din momentul inghetat in timp in care am ramas, vreau sa fiu in prezent si sa imi reamintesc permanent ca trecutul nu mai poate fi reiterat, iar nimic nu mai este asa cum a fost odata. A trecut de prea mult timp vremea basmelor si a povestilor in care oamenii traiau sute de ani fericiti pana la adanci batraneti iar moartea era doar pedeapsa ultima pentru zmeiii cei urati.

Eu traiesc aici si acum.