luni, 13 decembrie 2010

Intrebari



One has to come to terms with one's own mortality.
And you can't really help people who are having problems with mortality,
If you've got problems of your own.
So you have to begin to sort things out,
And I thought that I had sorted things out untill I saw this excerpt from this book,
Of certainty I shall remember what it said:
"Life is not the opposite of death. Death is the opposite of birth. Life is eternal."
And I thought that it's the most profound words I have ever heard about that issue and it really put me in peace.
(I felt it was a wonderful story.)
And that's it.
What else is there to say?
Life is eternal.
Surrely the opposite of life is not death, but life is eternal.
There is no opposite.
And so, what happens is, I suppose,
(And isn't it a raging or outrageous)
State of pure consciousness, stillness and silence?
Yeah, what we are loooking for now,
We are searching for and we have been searching for,
Now we've become closer it and now we know it's already there,
Is there for ever to seek,
It's there,
And it' s going to be there,
All the time,
Forevermore.

Only you can heal your life
Only you can heal inside

Life is eternal...


Nu stiu cine e vinovat, nu stiu ce s-a intamplat in tot acest timp. E ca si cum viata s-ar fi desfasurat automat iar eu am fost doar un pion care a asistat la curgerea timpului. Dar acum vreau sa cred ca sceneta s-a incheiat iar cortinele au fost trase.
Ma uimeste de fiecare data cu cata rapiditate trece timpul peste tine, fara ca tu sa realizezi nici macar o clipa cate momente minunate pierzi.
Undeva, in tot acest haos denumit viata eu m-am pierdut. De ceva timp incoace, imi tot pun intrebarea "Esti capabila sa fii?" dar raspunsul intarzie sa apara si aici intervine uitarea si indiferenta. Rarele clipe de luciditate interna sosesc acompaniate de o dezamagire crunta. O dezamagire cauzata de insasi existenta in sine. In aceste clipe, raspunsul la intrebarea obsesiva imi apare difuz in minte "Este mult prea greu sa fii".
Ultimele mele lecturi imi accentueaza ideea ca pe zi ce trece pierd din ce in ce mai mult din mine. Devin doar o masca palida a ceea ce sunt iar punctul culminant este acela in care aceasta masca superficiala imi acopera in totalitate chipul, incat singurul fapt de a o da jos atunci cand ma simt in siguranta devine mult prea chinuitor, uneori aproape imposibil.
E usor sa zambesti cu buzele, e mai greu sa zambesti cu tot chipul, cu intregul trup.
Cine stabileste conceptul de normal sau de ideal?

3 comentarii:

Fata cu ochi verzi spunea...

Bine ai revenit!
Nu cred că există cineva care să fie aşa zisul "normal",sau un lucru normal,pentru că (aşa cum zice cineva) nu există "mai bine" când este vorba de a face ceva...

Eva spunea...

Mersi, Cati. Da, inteleg asta si de asemenea aceasta este si convingerea mea. Doar ca ceea ce crezi nu este intotdeauna si dezirabil social.

Georgiana spunea...

ai revenit!!! super. sper sa scrii mai des