Cu cateva luni in urma cineva mi-a zis ca simte ca se lupta cu morile de vant. Apoi, mai tarziu pe masura ce terapia progresa si se apropia din ce in ce mai mult de puncte nevrotice, mi-am zis clar si raspicat, ca "Da, eu chiar simt ca ma lupt cu morile de vant".
Am incercat atat de mult timp sa schimb ceea ce vedeam in jur si imi displacea, incat m-am disociat treptat de mine si de ceea ce mi se intampla, astfel eu nu mai eram prezenta in propria-mi viata. In cele din urma, acum ajung la un sentiment de uimire, "nu-mi vine sa cred" asta imi spun prea des. Cred, si asta din nou doar la nivel cognitiv caci drumul pana la acceptarea emotionala e lung, ca pentru a rupe acest lant vicios de comportamente si patternuri familale dezadaptative trebuie mai intai sa incepem un proces de acceptare, iertare si resemnificare, in fine a invata ceva bun si frumos din toate intamplarile negative experimentate.
In ultimul timp ajung cel mai frecvent la concluzia ca pentru a reusi sa faci ceva bun cu tine si cu viata ta, trebuie sa incetezi din a mai fi o persoana duala, sa impaci toate persoanele din tine si sa mizezi mai mult pe unificare decat pe dualitate. In acelasi timp, sunt constienta ca intreaga existenta este bazata pe dualitate, insa aceste aspecte duale nu trebuie sa se excluda una pe alta ci sa se completeze si sa formeze un tot unitar.
E oarecum hilar ca acum ajung sa enunt niste afirmatii pe care mai toata lumea le cunoaste intr-o oarecare masura, insa situatia se schimba dramatic atunci cand ajungi la aceste concluzii prin experienta persoanala.
De vreo 7 ani simt aceasta dualitate pe propria piele, o cearta si o lupta constanta dintre cele cateva euri fracturate, euri care rar ajung la un compromis, iar acest compromis se realizeaza doar in perioadele de mari schimbari sau punctele de atingere a unui plan personal cu semnificatie foarte crescuta. In aceasta situatie, imi spun intotdeauna "Ne descurcam noi", de parca folosirea pronumelui la plural ar neutraliza cumva singuratatea resimtita si responsabilitatea de a duce la capat ceva. De fapt, nu mai caut ajutorul in afara ci il cer inauntru incercand sa le reduc la tacere pe toate "Larisele" si sa le fortez sa lucreze impreuna. Eh, stiu ca nu e atat de sanatos, insa daca acest lucru imi prieste pe moment, foarte bine, un mecanism de aparare care ajuta la mentinerea integritatii psihice si emotionale.
Concluzia de final este ca morile de vant chiar nu exista in exteriorul meu, ci de fapt ma lupt cu niste mori de vant imaginate, ce-si au loc in interiorul meu si nu in plan extern. Da, chiar am de gand sa-mi educ mintea si sa anihilez aceste mori de vant pe care autosabotorul din mine mi le aseaza in cale.
Acum am o speranta aproape palpabila de a merge inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu