sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Râsete



M-am luptat cu viscolul, mi-am primit palme și împunsături, uneori chiar eu însămi am recurs la violență și gesturi necugetate. Nu puține au fost zilele în care frica mă acapara și mă împingea într-un vârtej de furie care în final se solda cu răni deschise și dureri de cap supărătoare.

De cele mai multe ori, eu mi-am fost atât victimă cât și călău. Victima era supusă, suporta multe înfrângeri și suferea iar călăul din mine o pedepsea pentru că a fost atât de naivă încât să cadă în capcana unei dezamăgiri fără puncte de suspensie.

Gândurile zburau libere, emoția îmi învolbura corpul și-mi simțeam picioarele grele de la atâtea căzături, eram într-un conflict permanent cu propria-mi fragmentare dar spre apus apărea și somnul, binecuvântarea zilei. În somn, eu muream... era curajul de a nu fi pe care eu nu mi l-am asumam în timpul zilei, căci încă exista o parte din mine, care îmi conținea toate zdrențele și o făcea pe croitorul de oameni vii, capabili să ducă lupta la sfârșit.

Eram totul și nimic în același timp, zilele treceau fără noimă iar eu nășteam milioane de goluri pe care încercam să le umplu cu iluzii și povești imaginare. Mă hrăneam cu durere și suferință și îmi beam lacrimile o dată la două zile. Atunci, eu creșteam, creând continuu un om fără chip...

Nu-mi promit că nu mă voi mai întoarce la acel copil speriat care se juca de-a Dumnezeu cu mine, ca și cum viața mea ar fi fost doar o punte către armonia și frumusețea pe care el o găsea în moarte, dar știu că deși viscolul îmi lovește fața și mă orbește, acum eu pot să râd.

Niciun comentariu: