Pentru oameni

Simt cum se așterne din straturi din ce în ce mai groase, liniștea.

A fost un drum plin, cuprinzător, conținător și suprasaturat de piedici, de colțuri dureroase și goluri vaste.
Precum pasărea Phoenix, am murit și am renăscut în nenumărate ori, iar apoi am învățat.
Cu fiecare căzătură, m-am aplecat mai mult către pământ și am început să merg, privind în jos.
Ore scurse în lacrimi, tremur și agonie. Mi-am cutreierat lumea încă de la nașterea omului și m-am oprit epuizată pentru a savura gustul sărat al copilăriei iar apoi am râs spasmodic.

E adevărat că alături de tine, am crescut. Te-am simțit lângă mine 365 de zile și numărătoarea tot nu se oprește aici.
Pas cu pas, am adunat împreună timpul în termeni de sentimente, lupte și oameni atinși.
În camera verde, mi-am alungat controlul, dezumanizarea și m-am arătat în pustietatea, slăbiciunea deplină și furia ce se amplifica în cercuri.
M-am dezbrăcat ca să stau de vorbă cu moartea...și am creat frumusețea.

Nici acum nu înțeleg cum am doborât frica, dar am aflat că uneori necunoștința naște emoție vie.
Privirea înecată în lumină aprinsă, ochii umezi și trupul aplecat ca într-o încercare de a îmbrațișa aerul și copilul certat cu Dumnezeu.
Ți-am simțit căldura și iubirea față de cel care în fața ta creștea cu fiecare zâmbet schițat în colțul gurii.
Rămân cu speranța că și pentru tine, acest drum să fie înțesat cu lecții învățate despre perfecțiunea și sacralitatea existentă în fiecare om.
Căci împreună am redescoperit focul și ne-am întins mâinile pentru a mă privi renescându-mă.
Agonie și extaz.
Recunoștință.

Mărturisesc un botez întru fericire...


(Pentru Lucian)