Putem vorbi de amurg şi de cum se aşează praful la înserat pe umerii tăi de piatră, atunci când stăm în grădină, ţinându-ne de mână, cu ochii aţintiţi înspre vest; ori putem să încercăm a ghici cuvântul pe care ne-am forţat atât de mult să-l uităm. Mi-e tot una.
Mă odihnesc în depărtare, undeva în spatele tău, uitându-mă înspre corpul acesta masiv ce se întinde în faţa mea, de-a lungul liniei orizontului. Te privesc, ochii mei se umplu de imaginea ta- şi când soarele apune, tu îmi ascunzi fiece rază de lumină iar grădina mi se întunecă- pot închide ochii acum.
Respir în valuri; de pe limbă mi se rostogolesc cuvintele ce-ţi vor umple corpul de spini şi muşchi umezi şi flori sângerii. Te îmbrăţişez o dată la trei clipiri de gene iar mâinile ţi le sărut cu fiecare înghiţitură de ceai fierbinte. În zadar! De când te-am adus, odată cu zilele reci, cu vântul dezlănțuit ce-mi umplea casa de sunete prelungi, tu ai rămas la fel de îngheţat în timpul tău ce nu mai trece.
Mă ridic, îţi mai ating încă o dată nervurile violacee ale pietrei din care trupul îţi este tăiat şi îmi întorc chipul dinspre tine.
Mă voi întoarce la zenit, să-mi lipesc obrajii de piatra ta caldă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu