7 ani... 7 ani de când tot rătăcea pe străzile unui oraș necunoscut, un oraș căruia niciodată nu îi aparținuse. Era imens, oriunde îți intoarceai privirea, giganții de piatră gri nu se mai sfârșeau, ci continuau să se lungească până la punctul în care pur și simplu dispăreau înecați în norii de fum și de ceață lăptoasă. 
Peste tot erau doar oameni, figuri subțiri, îmbrăcate sobru, ochi întredeschiși și un zumzet de gânduri și cuvinte aruncate la fiecare pas. Ridicase privirea și totul apărea precum o paradă de emoții lipite de întâmplări insignifiante zilnice și istorii de viață ce nu fuseseră niciodată date mai departe. Se auzeau doar claxoane și fragmente de voci înăbușite de zgomotul metalic mereu prezent al tuturor schelelor și macaralelor ce se întindeau cu frenezie către cer.

Nu o mai suprindea nimic acum. În toți acești ani de când ajunsese aici, învățase că nimic nu mai este nou în încercarea omului de a-și ridica trupul către înalturi, iar dacă pentru asta era nevoie de zeci de etaje, tone de ciment  sufocante și piloni de metal rece, care aveau să fure din metrii de orizont vizibil, atunci acesta era un sacrificiu neînsemnat. Nevoia de se simți în centrul existenței și a decursului vieții pe pământ, era cea care dicta nașterea fiecărui skyscraper. 

Se oprise în fața semaforului. Roșu. Gustul de fier pe limbă. Mâinile transpirate. Senzația de frig. Lipsa gândurilor. Limpezimea privirii. Conștiința/trezirea de care toți fugeau precum câinii bătuți și alungați, ea o avea în sfârșit înăuntrul ei și o putea conține fără ca trupul să-i mai tremure. A avea ochii deschiși nu mai însemna fuga neobosită din fața fierului greu sufocant  ce îi cuprindea pe toți și încercarea stupidă de a se reîntoarce la un spațiu-timp mai simplu, ci însemna oprirea din tot ceea ce era neacceptarea și lipsa privirii către viitor.  

Adie vântul și ea se întreabă când va fi din nou timpul pentru a-și schimba încă o dată corpul. Își duse mâna către umărul drept și începuse să-și atingă încet fiecare centimentru de piele. La început cu grijă, apoi din ce în ce mai apăsat. O îngrijora uneori această dezlegare a minții de gândurile persistente și acea concentrare liniară, precisă care nu-i mai acorda răgaz să se abată de la ceeea ce era important. 

Își deschise gura și începu să cânte, nimic nu părea mai uman decât cântecul, poate în afară de râs. Așa că râse.