Intotdeauna m-a preocupat ideea de a avea un loc caruia sa-i zic cu drag "acasa". In casa in care am crescut si locuit pana la 19 ani prea putin timp m-am simtit acasa, caci ideile si felul meu altfel de a fi, m-au autoexilat indata ce s-au dezvoltat in mine. A fost dezradacinarea fireasca a copilului de familie si de cuibul parintesc. Am plecat la Bucuresti cu gandul ca o sa-mi gasesc un nou acasa si acel loc va fi asa cum imi doresc: linistit si izolat de lumea de afara.
Insa lucrurile nu s-au intamplat chiar asa, caci viata a avut intotdeauna un mod nefiresc si dureros de a-mi spune ca nu sunt binevenita. Toate acestea nu mi-au mai permis sa visez prea mult iar acum ajung din nou la concluzia ca trebuie sa plec in cautarea unui nou acasa, un "acasa" al meu, de care sa simt ca apartin si in acelasi timp sa simt ca imi apartine.
E o constatare neplacuta, pentru ca schimbarea ma inspaimanta si sper doar sa pot ridica capul sus si sa spun "Am invins!".
Un comentariu:
Nu uita, blogul mereu va fi 'acasa'
Trimiteți un comentariu