De ceva timp încoace, eu nu îmi mai aud vocea.
Poate doar experimentez o stare de muțenie autoimpusă, ca să mă pot opri din fugă și să apreciez emoția ce se trezește-n mine atunci când gândurile devin cuvinte. Poate cuvintele mele nu mai au cui să se arate. Poate am înghițit prea multe cuvinte sau poate nimic nu are sens.
Liniștea e doar aparentă, în mine valurile mă izbesc cu nesaț și-mi simt pielea crăpând pe dinăuntru. Precum un trup ce se deschide, precum un Eu ce nu mă mai încape. Cred că a venit din nou timpul renașterii.
Nu am nici o idee despre cum va fi joi, vineri sau în orice altă zi. Îmi continui drumul cu rezervoarele goale.
Nu am așteptări, îmi mai rămâne doar o impresie vagă cum că mi-ar fi bine așa.
E întuneric acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu