A fost și încă este

Simt nevoia de a refula toate aceste trăiri, de a le scoate din piept, de a le ține în palma dreaptă și de a le îndepărta de mine.
Nu mai recunosc nimic din tot ce mi se întâmplă și nici nu mai vreau să știu că aceasta e povestea mea.
Revin, de fiecare dată, pe aceeași bancă de pe aceeași alee - imagine a vieții mele. Prin umbra apăsătoare, se resfrâng sporadice luminile gălbui ale stâlpilor metalici. E zumzet în jurul meu, e viață și mișcare, dar peste toate acestea tronează cu aroganță singurătatea mea. Sentimentul de a fi singur într-o mare de oameni ce aleargă fără sfărșit, în timp ce eu îmi așez trupul în pământul umed al liniștii, încă o dată.
Mă trezesc iar neaparținând și aerul devine sufocant. Aștept ploaia și vântul ce-mi va șterge încruntarea de pe chip... și tăcerea cea din urmă.

Aceeași idee obsedantă ce se repetă cu încăpățânare în orice noapte lipsită de somn. Mi-am reluat trupul absenței iar acum mărturisesc, fără frică că am rămas goală. Sunt doar un om treaz într-o lume de nebuni, sau poate invers, nici nu contează.