M-am intoxicat cu falsitate. M-am mințit că am energie și mi-am reactivat tot ce îmi mai rămăsese prins prin cotloanele acestui trup. O minciună frumos împachetată pentru a reuși să fac față acestei perioade.
Mi-am zis că trebuie să uit tot și să funcționez cu jumătate din mine, jumătatea încă vie.
Am preschimbat tot ceea ce simțeam în uitare și am reușit. Mi-am dus munca până la capăt. Mă trezeam în fiecare zi într-o stare de paroxism, forțându-mă să mă uit în oglindă, să privesc acel om din fața mea care suferă prin fiecare por al pielii, care plânge până la epuizare ca pentru a-mi arăta cât de frumoasă apare durerea pe chip și cum ochii până atunci maronii, calzi, clari capătă un val de ceață și de valuri verzui ce se izbesc haotic. Linia buzelor a devenit mai rece iar obrajii au devenit verticali. Coastele au început să-și arate conturul, înălțându-se prin pielea străvezie iar totul a devenit mai fragil.
Pe zi ce trece, devii din ce în ce mai subțire precum o linie, apoi linia capătă pauze și te transformi în puncte aruncate în spațiu. Apoi te evapori în seninul orizontului, de fapt devii orizont.
Încă puțin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu