Frântură din vis

-Eu sunt!- îi zicea cu o urmă de disperare în glas, atunci când noaptea îi așeza iarăși vălul greu peste chip. Privește-mă acum și înțelege că timpul aici nu mai curge și nici moartea nu-și mai cere drepturile. Ea începu să tremure odată cu aerul ce îi umplea trupul de oboseală și cu o ultimă sforțare, îi întinse mâna; lui, cel ce nu demult, își întoarse fața de la noapte.
El tot nu răspundea.
- M-am născut într-o zi de primăvară și de atunci nu a încetat să plouă. Am rătăcit și nici în acest loc înghețat, îți mărturisesc că nu mă regăsesc, încă. Buzele tale nu au aflat cuvântul ce trebuie să-l rostești, dar nu mă tem, căci în absența oricărei urme de timp, eu te aștept. După ce îi vorbi astfel, Eva se aplecase înspre pământ și-și lipi fruntea de iarba udă, rostindu-și încet rugăciunea.
În el se născu liniștea și de această dată se opri din a mai fugi din calea întunericului.

"În zâmbetul tău se odihnește
grația, o poezie a dezmierdării
ce preface cuvântul în vis tomnatic.

Eu sunt întunericul, iar tu ești lumina."

... și vântul îi purta cuvintele.