În zare

De dimineaţă, îmi tot bate la uşă, firav,  tăcerea.

A plouat o noapte întreagă iar eu mi-am întins obrajii şi am muşcat un creion. Am vrut să-mi aşez pe faţă un zâmbet naiv, crezând că dacă zâmbesc, pot să mă bucur precum un copil de sunetele rotunde ale ploii la atingerea suprafaţei dure, pietroase a acoperişului.

- Trop - trop  -rop - tot-  nu s-a mai oprit şi nici eu nu am încetat de a-mi mai arunca cuvintele în zare. Am vorbit lacom, până la epuizare. Mi-am imaginat că în singurătatea ei, ploaia doreşte însoţire; cred că am şi cântat câteva versuri de Baudelaire:

"Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gând chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De săruturi şi aprigă uitare."

- Vezi tu, copile, orice om întreg îşi are rezervată în calendar ziua în care el va sta la o vorbă şi o ceaşcă de ceai cu demonii ce îşi găsesc acoperiş în măruntaile cele mai adânci ale acestei mâini de praf şi ceva energie, pe nume om. De ce te temi?
- Nu mă tem! Tu nu vezi că Eu zâmbesc?
- E drept, chipul tău e frumos atunci când eşti senin. De ochi, mi-e teamă că sunt trişti... şi de răsuflarea, ce cred că nu ţi-ai auzit-o până acum, ce ţipăt prelung susură.
- Simt o apăsare în piept şi mă tem că nu voi mai putea vorbi, o secundă sau poate chiar mai mult.
- E de ajuns tăcerea. Te pot învăţa acum, să plângi. Nu-ţi fie frică, trebuie doar să închizii ochii către tine. Priveşte, acolo, în întuneric!


Mă simţi acum?