În urma mea las doar această umbră infidelă, absurdă a tot ceea ce ți-am povestit despre mine. Recunosc că am mințit; cu fiecare an ce trecea, mi-am învățat cu încăpățânare toate formulele care încep cu "eu sunt" și continuă ridicol cu cuvinte ce au pretenția de a-ți oferi o imagine reală despre mine. Le-am repetat de atâtea ori în încercarea de a-ți ușura drumul în a mă cunoaște, cu credința că aceste cuvinte ar putea să te convingă că alături de mine, vei fi ferit de această efemeritate nemiloasă. Am crezut că-mi poți înghiți scamatoria ieftină de magician desăvârșit și că poate, măcar pentru o clipă, vei trăi în iluzia mea în care timpul a înghețat. Dar acum, simt că eu eram ceea ce se temea de timp și că în această lume fantasmatică nu mai e loc și de un altul.
Accept că sunt lipsită de orice dorință de a-mi mai rescrie această existență fadă, în care eu nu-mi pot regăsi farmecul și magia propriei lumi interioare. Nu este necesar să mă reîntorc către mine, căci niciodată nu am reușit să ies în afara acestui spațiu vast... fără de sfârșit.
Am luptat îndeajuns și acum parcă văd mai clar. Suntem ființe separate și fiecare își continuă drumul în propria lui iluzie. Am încetat să mai pretind că iluzia mea ar fi mai demnă decât a unui oarecare tu.
Nimic nu se preschimbă, ci totul rămâne.
Nu voi mai deschide nici o ușă și nici nu o să te mai îndemn să vii.
Nu te mai teme, căci se așează liniștea după asfințit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu