- Îți mai amintești, îmi spunea cu ochii închiși, cum vântul rece adia înăuntrul ...
tău?
- Precum un cuvânt înghețat în timp, oprit la jumătate, de care se desprind toate înțelesurile ?
Un sâmbure de vișină coaptă rămas în gât?
Mă uit spre tine și îți simt privirea urcându-mi către obraz, parcă neștiind despre ce-ți vorbesc. Amintește-ți, te rog, senzația de gol și sunetul din tâmple de fiecare dată când îți trasai chipul în cărbune.
Stranie imagine... dar buzele-mi nu se mișcă. Oare următorul pas spre uitare va fi chiar actul în sine de a transpune în cuvânt un impuls nervos?
Mă tem că noaptea nu se va mai așeza peste pleopele mele și că odată cu fiecare chemare, voi rămâne mai aproape de tine, de suflarea ta întretăiată și de toate spațiile din care mintea-mi nu are scăpare.
- Nu te înfricoșa de ziua infinită, de lumina crudă, arzătoare ce răpește orice urmă de ascundere. Din negare îți voi crea o umbră pe care să o porți precum o cunună cu văl până la glezne.
- Amurgul în ochi, lumina diafană pe piele, sângeriul în piept.
- Trezește -te! E timpul să-ți reașezi spatele și să pășești înspre tine, încă o dată, încă puțin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu