Sfarsit

Am indraznit sa ma nasc, sa cresc, sa traiesc, sa incerc sa-mi aflu sensul astfel incat sa am un punct spre care sa aspir, am indraznit sa-mi gasesc ancore care sa ma tina legata, apartenenta de ceea ce am in jur.

Insa ancorele au cazut iar eu am ramas fara repere. Nu mai am nici macar o "speranta palpabila de a merge inainte" si nici nu mai "sper sa pot ridica capul sus si sa spun -Am invins!-"...Ancorarea s-a transformat intr-un chin ce nu ma lasa sa ma odihnesc. Ma simt carata in spate de o masca sociala care in permanenta imi povesteste de o lume frumoasa, calda primitoare cu oameni sinceri, tandri si toleranti, ma simt tarata precum o povara, dar mai nimeni nu stie cat de obosita si absenta este povara. Am indraznit sa ma scot din poveste si sa pun in loc o masca sociala care nu cunoaste dezamagirea sau suferinta.

Acum cred ca fiecare om se naste ca sa invete o lectie; unii oameni se nasc pentru a invata lectia iubirii, sperantei, ambitiei insa altii se nasc pentru a invata lectia suferintei, a durerii, a fricii si a lipsei de speranta, iar acum in sfarsit, nu mai simt ca exagerez si nici nu ma mai critic pentru ceea ce spun, caci mi-am dat jos masca in totalitate si am aruncat-o la gunoi...Imi voi construi o alta masca pentru a ma ajuta sa continui in "normalitatea" vietii cotidiene, insa de aceasta data, masca ma va pastra treaza, alerta, ma va contine.

Nu-mi cunosc greselile ca sa inteleg si sa accept de ce trebuie sa invat aceasta lectie; in definitiv nu cred ca exista vreo persoana care sa merite a invata aceasta lectie. Nu stiu ce rost au toate acestea sau ce trebuie sa obtin intr-un final care nu mai vrea sa apara, nu stiu de ce ar mai trebui sa-mi pun mastile pentru a mai putea continua, acum cand nu mai exista nici un obiectiv sau persoana de care sa ma leg.

Sunt doar un moment in timp, doar o picatura de apa intr-un ocean, sunt doar un punct pe glob... din acest unghi, lupta e nesemnificativa. Imi dau voie sa cad...restul e tacere.