Fragmente si oameni

E dimineata si ma trezesc ametita din fragmente de vis nauce ce imi lasa in maruntaie sentimentul glorios al nostalgiei, insa ironia isi pune amprenta si asupra continuturilor imaginare ale vietii mele, iar visele din piept se sting si apare uitarea.

Amortita, imi indrept spatele, imi intind mainile obosite si imi asez oasele la locul lor, ca pentru a ma pregati pentru inca o zi fara sens dintr-un sir prea lung de momente inutile.

Dimineata eu nasc sperante, la pranz imi cos pe fata o masca mult prea folosita iar spre seara, in siguranta spatiului pe care eu il investesc cu numele de "acasa", ma dezbrac si raman goala in fata mea. Acasa, din Larisa ramane doar eu. Aici, imi permit sa ma las cuprinsa de emotii, de dezamagirea ce isi reprinde radacinile in mine.

Nu stiu daca acum sunt mai matura si nu ma mai las atat de usor afectata sau daca acum, pur si simplu pilonii pe care mi-am reconstruit trupul sunt doar dovezi false ale incapacitatii mele de a mai accepta ca am ramas aceeasi persoana fragmentata... sau poate amandoua.

Nu stiu daca mai vreau sa aflu ceva, acum accept ca doar mi-e bine in starea de amorteala si dezinteres ce ma cuprinde in fiecare dimineata. Poate si din acest motiv, am nevoie de acea ora in care sa-mi asez cu meticulozitate masca si sa-mi imbrac zecile de haine care sa ma ascunda de lumea de afara.

Sunt un om care se arata dar totodata se si ascunde. Poate ai impresia ca ma cunosti, poate si eu am aceiasi impresie, insa realitatea mea este diferita de a ta. Realitatea omului care se ascunde in mine nu suporta etichete, caci ea este intotdeauna altfel.

Sunt doar un om, dar in acelasi timp sunt si omul.