sâmbătă, 22 decembrie 2012

...

E o imagine înăuntrul meu, o imagine pe care o păstrez în suflet de mult prea mulți ani.
E o pădure verde, în amurgul zilei... văd crâmpeie de lumină și un joc al razelor oblice, unde de lumină ce se coboară aducând cu sine, emoția regăsirii umbrelor. În jurul meu, vântul mișcă frunzele și lemnul uscat pocnește. Pădurea îmi dezvăluie pe cei doi oameni, stând așezați pe pământ cu mâinile aproape în îmbrățișare,cu picioarele înecate într-un petec de apă stătută, neștiind de sunt morți, vii sau doar visează.
Sentimentul rămâne același în fața imaginii. O simt, o ating și aproape mă bucur de căldura care mă cuprinde atunci când sunt în apropierea ei dar apoi lumea apare, și odată cu ea, dezamăgirea.

Acum nu mai cred în sens, ci în haos și întâmplare. Nu există nimic în spate, decât încercarea noastră frenetică de a ne agăța de sensuri și iluzii care aduc alinare.

Lumina ființează și se cere a fi dăruită. Însă, omul nu este pregătit.
Nostalgia se naște cu fiecare moment absent din sine, cu fiecare moment în care lumina rămâne doar în imaginea idilică a pădurii.
Omul nu e pregătit.
... și de nu va fi cât timp lumina e în mine, eu nu voi aparține.



Veșnic pășind,
veșnic greșind.



.................................
Mă pregătesc să fiu un pelerin  în căutarea nimicniciei.

Niciun comentariu: