Nu inteleg ce se intampla caci incep sa ma surprind pe zi ce trece din ce in ce mai mult. Schimbarile se petrec atat de rapid in mine, incat nu reusesc sa tin pasul si ma trezesc naucita, intrebandu-ma arogant "Dar tu, cine mai esti?".
Toata aceasta perindare de instante si dispozitii, aceasta instabilitate extrema ma lasa fara energie asa ca, din cand in cand ma opresc ametita si iau o gura mare de aer, ca sa pot continua sa merg mai departe. Nu cred ca aceasta opozitie ma secatuieste, ci forta cu care ele apar si preiau controlul. Daca pana acum, eu controlam si activam in functie de context o instanta a Eului care sa-mi asigure adaptarea, acum ele se impun si cumva reusesc sa ma dea afara din propriul trup.
Viata mea, in acest moment e plina de acte ratate si vad o infinitate de semne si situatii care-mi dezvaluie cu precizie ce se intampla in mine. E ca si cum exteriorul e doar un mediu care imi oglindeste interiorul. Pentru mine, metroul e metafora perfecta a vietii iar acolo vad toate simbolurile si etapele prin care se desfasoara existenta unei persoane. Azi, aflandu-ma intr-o stare emotionala destul de proasta, desigur, am ajuns cu fata la 10 cm de scarile de la metrou. Instinctul de conservare s-a activat instant la fel cum se activeaza in momentele cele mai dure din depresiile mele. Am resimtit tot acest mic incident, cum as putea crede daca nu ar fi sa ma cunosc atat de bine, ca un tablou al povestii mele de acum. Da, cred ca mai am putin si dau cu nasul de pamant, dar stiu cu siguranta ca ma voi ridica cu o lectie foarte importanta invatata.
Mai e putin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu