Azi e prima zi in care am curajul sa ascult Anathema, dupa concertul din mai 2009. Asa am patit si la concertul anterior Anathema, cel unplugged de la Preoteasa...nu am avut curajul sa ascult Anathema o buna bucata de timp. De ce?!
Simt ceva ciudat, de fiecare data cand ascult Anathema. Ultimul concert m-a facut sa ma simt atat de mica, inutila pe langa creatia lor grandioasa. Te face cu adevarat sa te gandesti ca scopul ultim al acestei vieti este sa creezi ceva, sa lasi ceva in urma ta...sa fii etern prin creatia ta. Iar noi...iar eu, ma pierd din ce in ce mai mult cu fiecare zi ce trece in lumea asta materiala a stresului zilnic, care nu-ti mai lasa timp deloc, nici macar sa vorbesti cu tine insuti. Mi-e un dor strasnic sa vorbesc cu mine insami, caci pe la 15-16 ani acesta era modul meu preferat de a petrece timpul.
Imi insoteam meditatia de o muzica profunda si o carte buna. Pe atunci inca aveam timp. Insa acum...simt ca nu mai am timp nici sa respir, iar putinul timp liber pe care-l am il irosesc cu chestii marunte.
Concertul Anathema de la Sala Palatului m-a gasit in fata scenei, la cel putin 1 metru de Vincent, cantand pana am ragusit si aplaudand pana mi s-au inrosit mainile. 2-3 zile dupa concert, nu am mai auzit nimic, deoarece statusem langa o boxa. Dar acest lucru a fost un nimic, pe langa evantaiul de emotii pe care le-am simtit. De la extaz pana la disperare...asta imi provoaca aceasta muzica...
Nu-mi amintesc sa mai fi simtit asa ceva niciodata, iar ceea ce imi doresc pentru acest an, mai presus de sanatate, fericire, bani, este sa-i revad din nou.
E o experienta unica si e un vis devenit realitate. Cand si-ar fi imaginat fata de 15 ani dintr-un oras uitat de lume din nordul tarii, ca o sa ajunga sa asculte live acele melodii care i-au incantat adolescenta?!
Si totusi, visele pot deveni realitate...cu putina ambitie, dar si noroc, ele chiar se implinesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu